Lunatice

Trenul oprea într-o haltă, departe de sat. Le lega un drum greu și ocolit de oameni. Mereu cu teamă de apăsarea întunericului și drag de largul cerului, ca nicăieri altundeva. Cu liniștea de a fi ajuns la capătul lui, indiferent din care parte, cu toate că abia de-acolo începea greul.
Un gând bun pe drum. Uite-acum.

Izbucnește în plâns. Îi este greu. Da, și cu munca/asta poți fi zilnic umilit. Îndemnul unora de a nu pune la suflet îi face și mai rău. Nici mie nu-mi face bine. Îmi iau catalogul/și plec la/oră, fară urmă de suflet de găsit, n-am, nu-s, cer înalt, drum pe câmp, câmp de drum, gând bun, era un câmp pe drum cu gând bun...
-Îhhhhh...vine, se-aude a lehamite din ușa clasei.
Uite-acum, uite-acum.

Trec toate notele/testului în rubrica altei discipline. Semăna. Și mai începea și cu același cuvânt. Asta-i o greșeală mare. Mare. Mai mare decât un gând bun și trebuie reparată cu semnături și ștampile. Ștampilele sunt mai mari decât luna plină de pe câmp. Apăsătoare. Peste tot. De la un capăt la altul. Nici n-ai loc. Ioc.

Cobor. Nu aici trebuia. Sunt pe la jumătatea drumului, dar mi s-a părut că semăna cu capătul. Aștept alt tramvai. E foarte frig. Dacă aveam un câmp o tăiam pe arătură. Râmân pe drum. Un gând bun. Uite-acum.

Sursa foto