luni, 9 ianuarie 2017

Restaurare

,,Când treci printr-o odaie plină de rahați – spune un vechi proverb asiatic – chiar dacă nu calci în niciunul, când ieși afară tot puți.” - Tudor/Octavian

Deși a picat la testarea capacităților cognitive și a competențelor manageriale, ne-a anunțat imediat că oricum va rămâne pe mai departe în funcție, pentru că nu sunt alții în loc și nici nu se vor găsi. Sâc! 
În ultima săptămână a anului trecut, consiliul/prof. a prins o zi de de normalitate și a primit dreptul de a propune un conducător interimar. S-a discutat, s-a votat și a fost propus unul nou.
Între timp nația a ales alți guvernanți, iar aceștia au venit cu alte reguli, conform cărora ocalele n-ar fi chiar așa, iar capacitățile cognitive ar fi fost suficiente cât să aibă competențele manageriale potrivite vremurilor. 

„Aproape o treime din populație suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalității, pentru psihopați, care au ocupat toate posturile-cheie în țară. De aia nu avem sănătate mentală în țara asta, că populația se împarte în mare măsură între opresori (psihopați) și oprimați (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recunoaște? Cea mai gravă consecință a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut selecția umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când este traumatizată, apar bolile psihice și intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanța între ceea ce am putea deveni și ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează niște incapabili care ne pun piedici. - Diagnosticul profesorului Aurel/Romilă, de Marian Nazat


Tac. Mă simt bine ursuză. Doar câteva SMS-uri rătăcite către toți cei din liste de contacte în care numărul de telefon a rămas înscris, mai aduc câte-un clinchenit în telefon. Nu sunt semnate, nu-mi sunt adresate. Simt că le-am primit din greșeală, nu mi se cuvin. Nu răspund. 
Un apel în seara de Ajun! E ceva rar.
- Am primit un mesaj cu urări pentru mine, vă mulțumesc, dar nu mai fac legătura dintre numele și chipul dumneavoastră..., încearcă vocea obosită să afle.
Copleșitor. De parcă nu m-am gândit că ar trebui să am un chip. Ce-ar trebui să spun? 
- ... sunt prof. la o școală și ați venit odată să vorbiți cu elevii mei, îmi găsesc o descriere nătângă. 
- Îmi amintesc, nu vă mergea prea bine acolo, erați tristă. Acum e mai bine?
Cum de m-a găsit? Cum? Eu sunt aia.
- E la fel. Sunt locuri unde nu poate fi altfel. 
- Bine că măcar suntem vii, mă încurajează vocea aspră, dar caldă.
Rar om atât de viu. Ce noroc să-mi amintească asta tocmai mie, care începusem să uit.

E ger. E târziu. 
Dacă mă uit la unele picturi simt mirosul imaginii, al copacilor, al câmpiei, al vântului, de-adevăratelea, nu mereu, dar de multe ori. E plăcut. Chiar îmi vine să zâmbesc.

Niciun comentariu: