La fereastră

Mai întâi au venit unii adevărați și au sluțit copacii după cum și-au dat vecinii cu părerea că s-ar învârti soarele iarna, că până la vară nu i-a mai dus gândul.
După câteva zile au venit alții, mai pe furiș, mai urâți, mai tăcuți, și au tăiat și au cărat tot ce mai rămăsese de prima dată. Ba a mai dispărut și jardiniera fixată afară, lângă geam.
Mda, de fapt ochii pot fi ținuți și închiși. Pot fi cultivate plante de interior. Mă pot duce din loc în loc cu oricâte vrăbii și copaci după mine. Important este să nu uit.
Uneori pot avea senzația că simt miros de iarbă proaspăt tăiată, de pământ reavăn, de pământ proaspăt săpat, de drum colbuit și cu pete de balegă proaspătă, de baltă cu broaște, de pârâu cu mentă pe margini, de nuc verde ca cel de la intrarea în sat cum vii dinspre gară sau chiar miros de ger de pe același drum, ori miros de câmp ars spre înserat. Ba, uneori, am impresia și că drumu-i cu mine, și tot câmpul acela întins peste care se tot prăvăleau norii de mă speriau cu-atâtea forme și culori nefirești. Știam de-atunci c-or să rămână cu mine.
Doar că uneori uit.   
         
  sursa foto

Luna

Uneori, foarte rar și fără noimă, mai răzbesc trosnituri de crengi înghețate, pale de vânt. Un câine latră. Alții îi răspund mai încolo. Noaptea-i înaltă, încăpătoare, gătită cu lumină. E ca și cum ar fi așa dintotdeauna și așa va rămâne. Veghează. M-am născut sub semnul Lunii și-mi place s-o știu aproape.
Zgomotul din jur tulbură amintirea și-ngămădește gândul strecurat la vale în noaptea îngustă, înghesuită între blocuri. Și luna într-un tablou. Și eu aici, uite-așa!

sursa foto

Întoarceri

Drumul cu praf şi bolovani a fost înlocuit cu o fâşie de asfalt .
Nu întâlnesc pe nimeni de-a lungul ei peste câmp şi nici până-n inima satului , nici bălăriile n-o însoţesc pe de lături . Drum străin .

- Sunt în urmă ceasurile cu o oră ... să le pun cum trebuie ? întreb .
- Lasă-le , ştiu cum să mă uit la ele , m-am obişnuit aşa , sunt prea sus ca să le tot schimb . Se-ntoarce timpul la toamnă . Aşa a fost şi-n anii trecuţi .

În timpul rămas îngust nu-mi găsesc liniştea . Ochii larg deschişi pipăie întunericul nopţii şi-i caută crăpăturile înspre răsărit . Le-anunţă păsările . Ciripesc . Se-ntoarce dimineaţa . Aşa se întoarce mereu dimineaţa . Uitasem .

sursa foto

Culcuş

Un drum şi mai multe uliţe , care-şi pierdeau capetele prin cărări tot mai înguste înspre câmp sau pe maluri de pâraie , legau satul de restul lumii .
De fapt erau înşiruiri de hârtoape în care se strângeau apele ploilor sau ale pâraielor sparte şi-n care roţile căruţelor se-afundau tăind mereu şanţuri tot mai adânci .
Probabil că drumul fusese o fâşie de lut pe care nu crescuseră nici buruienile şi aşa ajunsese cărare , că altfel satul avea pământ roditor .
Când ploua mult , devenea o albie cu apă tulbure , maro-roşcată , care se scurgea repede , cu multe  vârtejuri în care locuitorii îşi pironeau privirile de peste garduri . Stăteau aşa ... şi doar cei care se mai încumetau să străbată cărarea păreau să tulbure în urma lor liniştea dintre case cu iscodeli . De voiai să treci ferit , cel mai bine era să iei culoarea pământului , a apelor tulburi .
După ce se potoleau , apele lăsau drumul să iasă mâlit , desfigurat , schimbându-şi chipul după trecerea fiecărei căruţe , a fiecărei copite , a fiecarei cizme , lăsându-l să se frământe până iar îl făcea arşiţa praf .  Drumul spre gara cea mai apropiată era de vreo trei sferturi de ceas peste câmp , după ce lăsai în urmă satul . Un fel de drum mereu altul . Dar nu doar de la ape , era şi de la cer , de la ditamai cerul de deasupra câmpului neted . Eu cer aşa mare n-am mai văzut apoi nicăieri . Se frângea drumul sub el exact la mijloc , uşor , ca o panglică ondulată , o singura dată . De acolo vedeai bine şi satul şi gara . Abia acolo îţi venea să-ncetineşti pasul , lăsai  casele destul de în urmă , vedeai liniştea drumului până departe , la capăt . Acolo ... un loc potrivit .
A rămas un drum părăsit , ca un rid adâncit în câmpia devenită stearpă . Satul are acum o şosea care-l scoate în lume pe altă drum  .
Mă trezesc des în cotul cărării . Deasupra norii ce coboară de pe magura îndepărtată fac mereu figuri , figuri pufoase , iar soarele şi luna până străbat arcul de cer peste camp ... stau mult timp la taclale împreună . E bine aici .

sursa foto

Ciulinii

Ghiceai de departe drumul peste câmpul ars de soare după tufele înalte de ciulini ce-l însoţeau până-n sat .
Şi iarna , doar ce-şi schimbau culoarea , dar puteai ţine drept drumul alb după ciulinii care se iţeau din omăt .
Mereu rămâneau la locul lor , pe marginea drumului .

sursa foto

Gradina de altădată

Fierbinţi , uscate şi prăfoase erau deseori zilele de vară în sat , de vedeai pământul îmbătrânind , pierzându-şi vlaga prin riduri adânci .
Se certau oamenii ca să aţină calea pâraielor înspre tablele lor . Nu reuşeau decât cei mai aprigi . Ceilalţi udau grădinile noaptea , când apele creşteau şi scăpau din zăgazuri .
Îşi agăţa întunericul deasupra câmpului câte o lună mare , mare şi luminoasă de puteai citi la lumina ei . Ce se mai veselea pământul ! Sorbea pâraiele cu gâlgâituri , cu şuierături ascuţite sau cu sfârâieli înfundate până începeau să ţi se afunde tălpile-n ţărâna caldă . Atunci trebuia să te smulgi uşor din capătul brazdei , să nu laşi urme adânci şi să tai pârâul către alta . Săreau şi chicoteau broscuţe , greieri şi cărăbuşi cocoţându-se pe frunze sau tulpini mai înalte , pe marginile pâraielor . Abia înspre dimineaţă se liniştea grădina de-o găsea soarele înciudat cu faţa netedă şi răcorită . Grădinile astea ale nopţii erau mereu mai frumoase decât celelalte .
Aici , în marginea oraşului , printre case înspre câmpie , nimic n-aduce a grădină , iar gunoaiele acoperă orice urmă , de până şi rostul lunii pare să se fi pierdut .

Pe cărare

Între casa lui şi cimitir nu era decât un lat de cărare pe care nu prea umblau oameni .
Era mai frumoasă decât multe alte cărări umblate , fiindcă oamenii se fereau să-i rupă florile şi frunzele care se căţărau dinspre morminte peste scândurile putrezite din gard . Fugiţi pe sub ele fuseseră  şi bulbi de narcise şi de crini , dar se opriseră în marginea pârâului azvârlind cu rândul corole albe şi portocalii peste apa ce-o mai puteai ghici curgând pe-acolo doar după  orăcăitul broaştelor şi zumzetul insectelor . Regina nopţii albea şi parfuma cărarea înspre serile de vară de se zăpăceau greierii cântând până se crăpa de ziuă .
Totuşi i se zicea Uliţa morţilor , că-nspre ea  se deschidea poarta din spate a lăcaşului cu morminte , poartă  mereu întredeschisă , agăţată cu sarmă şi sprijinită de tulpina unui vişin .
Ţineau oamenii drumul drept şi-n grabă când treceau  pe-acolo , până când a săpat nea Costin în colţul curţii sale şi-al cărării o groapă adâncă , cu trepte multe şi late , în care a meşterit o cişmea . Şi-a mai făcut şi-o băncuţă la poartă , dintr-o scândură sprijinită-n patru pari . Era apoi taifas în fiecare seara . Mai întâi veneau femeile cu căldările după apă , apoi barbaţii dinspre câmp se opreau să adape caii , iar mai târziu chicoteau tinerii .
Era tăcut nea Costin . Când ieşea la poartă şi nu mai era loc pe bancuţă , stătea rezemat de gard şi asculta , nu se băga în vorbă cu una cu două . Nu-mi amintesc să-l fi auzit vorbind , nici măcar atunci când a trecut pe la poarta noastră , în ultima lui seară . Poate că doar mi-a făcut semn să chem pe cineva de-al casei .
Şi-atunci era greu . S-au confiscat grădinile , s-au dărâmat gardurile , s-au scos din pământ copacii daţi în rod ... buldozerele au trecut şi-au refăcut harta terenului agricol conform indicaţiilor . Nici cimitirul n-a fost ocolit , dar au luat din el doar pământul de prisos , nefolosit incă , şi vişinii  . Au închis şi cişmeaua .
A trecut pe la mai multe porţi cu-n "seara bună !" şi aşteptând un răspuns , c-ar fi vrut să crească un porc ... dacă l-ar fi ajutat cineva , după cum aveau să-şi dea seama a doua zi  când ... nu l-au mai găsit ... aşa cum ar fi trebuit ... că s-a strecurat pe poarta dinspre cărare ... probabil ...
Fir'ar să fie şi vorbele astea ... de unde să le ştie fiecare pe cele potrivite pentru sine , dar şi pentru ceilalţi ?

sursa foto

Griji

Iar s-au acoperit cărările .
Parcă-s precum în satul acela dintre râuri , degeaba săpau oamenii şanţuri şi cărau pietriş , cărările apelor erau pe drumurile satului . Şi dacă voiai să înaintezi prin apele tulburi sau prin noroaie , bine era să te ţii pe lângă copaci şi să nu te prea uiţi în jos , că oricum n-aveai ce alege şi ameţeai .
În oraşul ăsta e mai greu , că cerul e greu de zărit printre blocuri , iar copacii ... nu-ţi ies în cale . Doar se-aude muzica de pe câte-un blog ...

Răsfir-te , mărgărite !

Pe timpul scârţâitului zăpezilor sub bocanci şi-al jelaniei crengilor îngheţate în bătaia vântului , printre crăpăturile plitei se strecurau pâlpâiri gălbui fugărindu-se pe pereţi şi împrăştiind căldură .
Stihiile se prăvăleau răsucindu-se în jurul hornului şi muşcau din tabla casei ce-ncepea să trosnescă precum sub un dans drăcesc de-al urgiei venite de peste câmpul pustiit de-atâta alb şi ger .
Focul , doar focul se-ngrămădea să răspundă cu flăcări şi scântei chemării , de parcă atunci şi-ar fi descoperit rostul .
Bucăţi mari de jar şi cenuşă se cerneau împreună prin grătarul cenuşarului , de-atâta ardere-n grabă .
Şi-atâta linişte aducea vânzoleala lor ... de gândul se destrăma în trupul ghemuit lângă caldura din firidă mai ceva ca fumul în gerul câmpiei , iar frigul se cuibări şi el în întunecimea camerei în care fetiţa adormi .
 
sursa foto

Cârlige

Era ultima casă de pe uliţă , dar uliţa nu era dreaptă . Uliţa era ca un carlig la capătul căruia se găseau casa şi grădina lui nea Costache .
Eu n-am văzut vreodată să deschidă cineva poarta de la ograda lui . Nici măcar pe el .
Şi cred că nimeni n-o găsea decât dacă-i ştia dinainte locul , că era  prinsă cu nişte sârmă de un par şi ascunsă sub sălciile cu plete lungi ce se mângâiau cu brusturii cu scaieţi cât era ziua să-i cuprindă şi noaptea de lungă . Eu am descoperit-o când caţiva boboci de gâscă pe care-i păzeam s-au rătacit pe-acolo după susai .
Apoi m-am ţinut mereu mai departe de zidul acela de verdeaţă , că nu-mi plăceau deloc împleticelile alea ierboase prin care se rătăceau des broscuţe , şopârle , şerpi mici şi fel şi  fel de insecte încornorate .
Se putea ajunge la gârlă mergând pe uliţă , dar nu-mi plăcea , era prea multa iscodeală dinspre atâtea garduri .
Eu ajungeam la malul gârlei pe-o scurtătură , prin grădina lui nea Costache . Înaintam pe marginile înguste ale pâraielor dintre grădini , agăţându-mă de crengile prunilor lăsaţi să crească pentru a susţine malurile .
O scurtă poticneală avem în dreptul câinelui . Nea Costache n-avea garduri de jur împrejurul grădinii , avea doar înspre uliţă câteva scânduri şi poarta , să nu zică lumea ... dar dimprejur era câmp liber supravegheat de-un câine . Îi peticise nea Costache un adăpost sub un arţar , lângă pârâu , între tufele cu mentă sălbatică . Pfff ! Ce mai lătra şi cât dădea din coadă ! Dar nu muşca , doar îi plăcea să latre , iar dacă vorbeai cu el începea să se joace bucuros .
Adus de spate , slăbit şi tare ... uscat , cu aceeaşi pălărie întunecată cu panglică maronie , îl vedeam mai mereu trebăluind aplecat deasupra brazdelor sale , care erau mereu bine îngrijite . Şi tare-mi plăcea că nu mă ischitea şi nu-mi zicea vreo vorbă decât dacă îl salutam sau îl întrebam ceva . Atunci , pe faţa-i stafidită , apărea agăţat de colţuri un zâmbet subţire ca un rid mai adânc peste care se rostogoleau câteva cuvinte mărunte de răspuns . Mereu îi plăcea să-mi dea ceva de prin grădina sa : struguri , roşii , lăcrămioare sau gălbenele ... după cum era timpul .
Odată , când mânca în faţa casei , pe o buturugă acoperită cu un ziar , şuncă , ceapă şi mămăligă , m-a îndemnat să le gust . Ce s-a mai bucurat când i-am lăudat , cu lacrimi în ochi de la ceapa cea roşie , bucatele !
Casa lui era mică , umbrită de sălcii şi de câţiva butuci îndrăzneţi de viţă de vie ce urcau până peste acoperiş . Dar nu era sărbatoare să n-o găsească proaspăt sulemenită . Cu o grămăjoară de lut îi acoperea nea Costache toate crăpăturile , le astupa , le mângâia , le nivela şi-i făcea casei faţa netedă , pe urmă cu puţin var acoperea peticele de lut să nu se vadă isprava . Şi-apoi cu lutul rămas mai mângâia temelia , treptele şi puţin de jur împrejurul casei , de parc-ar fi vrut s-o lipească bine de pământ , chiar de prima ploaie îi strica socoteala .
Am vrut să mă pitesc undeva şi ... gândul mi-a rămas aninat pe aici , prin grădina fără garduri şi cu o poartă secretă dinspre uliţă .

sursa foto

Păcate

Nechezatul calului murg , zgomotul desferecării porţilor metalice , tropăitul stins după colţul drumului ... aşa aflam că-i timpul să mă grăbesc spre şcoală , după când pleca nea Grigore , vecinul , spre fermă , cu şareta . Era exact ca un ceas .
Tanti Maria , nevastă-sa , închidea în urma lui porţile .
Copii n-au putut face , că tanti Maria era bolnăviciosă , dar l-au înfiat/pe Ilie de la o soră de-a lui nea Grigore .
Cu Ilie mă jucam în fiecare zi . Eram colegi de clasă primară . În serile de vară sporovăiam până-n noapte târziu , despărţiţi de gardul dintre curţi . Habar nu mai am ce ! Dar ştiu că tare aveam multe de lămurit cu Ilie ! El se căţăra mai uşor pe stinghiile gardului şi aduna corcoduşe , apoi se-apleca până înspre mine şi le împărţeam . Povesteam până se terminau şi apoi iar cotrobăia după altele . Şi iar le împărţeam . Şi iar ... şi iar ... câte corcoduşe puteam mânca !
Da ... în curtea lui Ilie , de-a lungul gardului erau mulţi corcoduşi , pruni , caişi şi mai în spate salcâmi . Şi toţi îşi revărsau o parte din crengi şi spre curtea noastră , ferindu-ne o bună parte din zi de văpaia înalţată dinspre răsărit .
Într-un miez de zi de vară , pe când mă aninam de leagănul din capătul grădinii , de prin salcâmii de deasupra , s-a auzit cântând cucuveaua . Ştiam că nu-i adevărat ... dar atunci am înţeles că tanti Maria se stinge . Şi nu se oprea . Am alergat să-i spun mamei , poate avea să-i dea mămăligă ... că aşa se zicea ...
Degeaba a aruncat ţaţa Leana , mama lui nea Grigore , cu tot ce trebuia ... tanti Maria s-a dus într-un ceas .
În fiecare an i-a facut nea Grigore pomeni . A încercat nea Grigore să aducă în casă o altă femeie , dar Ilie a ţinut în sudălmi pe oricine şi nimeni n-a putut sta prea mult pe acolo . Femeile casei s-au stins sau au fugit . Până şi Ilie a plecat un timp .
Într-un alt miez de zi de vară , când mai toţi erau pe câmp , i-am auzit :
- Să-mi dai casa ! E dreptul meu !!! a răcnit Ilie .
- N-ai ce căuta aici cât mai trăiesc eu , i-a răspuns nea Grigore .
- Bineee ! Te omor!!! Ai sa vezi ! Eu te/omor ! Săptămâna asta mă mut aici ! i-a strigat Ilie printre înjurături .
În a treia zi , nea Grigore a fost găsit mort . Otrăvit/cu/insecticid .
Mai întâi au zis ca s-a/sinucis . Pe urmă ... hai , c-a fost un accident . Otrava/era într-o sticlă de vin . Nu s-a pomenit de/crimă . Un accident ! Era mai bine aşa pentru ... îngropăciune , pentru lumea satului ...
Dar cine ar mai fi vrut să afle adevarul ? Şi-apoi toţi spuneau că nu-i bine să te pui cu Ilie .
Ilie l-a îngropat repede . Apoi s-a mutat aşa cum a zis .
Degeaba a dărâmat repede şi a reconstruit . Şi nevasta i s-a stins la scurt timp , că traiul în durere , umilinţă şi bătăi , nu-i lung .
Nu-mi place să-l întâlnesc pe Ilie . Mi se chirceşte inima . Mă grăbesc să-l salut şi să scap . E un salut ... nefiresc , încrâncenat ... deşi când îl privesc încerc să mi-l închipui printre crengi cu corcoduşe ... şi el îmi răspunde cu o înclinare adâncă a capului ...
Poate că nea Grigore a ales să se stingă ... sau poate că a fost un accident ... măcar de atâta mângâiere să fi avut parte ...

Elevul meu de-atunci

- Ştii cine a întrebat de tine ?
- ... cred că ştiu ... doar el întreabă mereu de mine , şi eu de el !
- Da . De atâţia ani zice la fel de câte ori mai trece prin sat : "ce mai face domnişoara învăţătoare ?" , de parcă n-a trecut atâta timp !
- ... n-o fi trecut .

Iar le-am spus unor elevi că ei sunt pentru mine ca nişte oglinzi .
- Şi cum vă vedeţi când vă uitaţi la noi , la cât suntem de proşti ?
- Singură , i-am răspuns fără să-i comentez întrebarea .
- Da' v-aţi simţit vreodata altfel ? a continuat insinuant elevul .
- Da ... am avut şi altfel de elevi .
- Adică mai deştepti ? Hî , hî , hî !
- Nu . Doar mai mici , mai amărâţi , lipsiţi de ipocrizie şi generoşi .

El era cel mai mic de statură şi cel mai slab la-nvăţătură . Deseori era murdar , neîngrijit . Ba mirosea a urină , ba avea păduchi , ba avea râie ! Caietele-i erau mereu mototolite , murdare şi rău mirositoare . Şi totuşi tare-mi era drag , cu toate că mă supăra cel mai mult . Cred că nici el nu voia să-i iasă aşa socoteala cu mine , se vedea că-i părea rău .
- Tu pricepi că vreau să nu fii prost ? Îmi eşti atât de drag că te las repetent , să mai înveţi , dacă nu mă asculţi şi nu faci ce-ţi spun ! Pricepi ?! mă trezeam ţipând cu furie la el . Mă privea speriat şi încântat , dând din cap a ascultare . Şi asculta .
Despre mersul înainte pe drumuri colţuroase cred c-am învăţat ceva şi de la el , că des îmi amintesc ochii lui bulbucaţi cătând înspre mine , apoi pe undeva în jurul meu departe , în timp ce cuvintele începeau să i se rostească din ce în ce mai molcom . Şi aşa doi şi cu trei făceau ... oricât , dar foarte rar şi târziu cinci . Apoi ochii reveneau într-un târziu înspre mine , nedumeriţi şi senini , topindu-mi supărarea . Şi prin caiete literele lui se pierdeau de firul propoziţiei şi se duceau pe alte rânduri , devenind din ce în ce mai dolofane şi deformate de-ajungeam şi eu să casc ochii mari în faţa lor ca să cuprind povestea.
Locuia într-o casă din paiantă , îngrămădită pe la mijlocul unei uliţi noroioase , împreună cu mai mulţi fraţi . Tată nu ştia să fi avut , dar mama lui găsise un bărbat cu care să împartă greul . Omul ăsta era mai mult beat , totuşi el îl îndrăgea şi era mândru că-l are în casă alături . Îi plăcea să-mi povestească mereu câte ceva : " am mers cu tata meu de-acuma la câmp , la udat , la prăşit ... ! " , " tata meu de-acuma a zis ... " . Şi mie tare-mi plăcea să-l aud cu " tata meu de-acuma " . Ca şi cum era o problemă ce se putea rezolva mereu în prezent .
Necazurile veneau peste el într-o curgere continuă , netulburată , aşa cum se-nlănţuie ziua cu noaptea . El le privea cumva ... cu răbdare . S-a bucurat cuminte când i s-a mai născut un frate şi s-a necăjit mocnit când a murit asfixiat , fiindcă mama lui a uitat oala cu cartofi la fiert pe sobă şi a plecat la câmp . " Tatal lui de-atunci " a plecat . Nu şi-a pierdut cumpătul când instalaţia electrică din casă a luat foc şi a stins flacările după ce a scos siguranţele din tablou ! De la el ştiu acum că aşa trebuie ! Era doar în clasa a treia !
Era descurcareţ . Mă speria când îmi povestea multe . Se ducea cu maşini de ocazie undeva într-un sat de munte , la o depărtare de aproape o sută de kilometri , la o mătuşă . Mă liniştea spunându-mi că ştie el cum să vorbească cu necunoscuţii . Matuşa aceea l-a scăpat de râie ungându-l cu seu şi balegă de oaie ! Îmi spunea că va pleca în Anglia când va fi mare , să repare maşini . Nu credeam că se va întâmpla , dar îmi făcea tare bine să-l ascult , parcă mă obliga şi pe mine să visez . Îmi amintesc de el de multe ori când îmi este greu . Şi-a împlinit dorinţa .
Să ai drumuri cu bine , copile !

Cioara

Îndemnată de umbrele dese şi răcoroase ale celor câţiva nuci rătăciţi singuratici , aiurea pe câmpiile din jurul satului , mult timp mi-am dorit să scriu o poveste care să înceapă aşa :
" Într-o zi , la o margine de sat , o cioară a scăpat din plisc o nucă ."
Mereu gândul se-mprăştia până departe după propoziţia asta . Şi-acum . Parcă simt miros iodat , amar-verzui , de frunze de nuc .
Că n-o voi putea scrie , mi-am dat seama când am văzut cioara spânzurată de un un par legat de marea cruce monument din curtea bisericii .
N-am îndrăznit să dezleg măcar parul legat cu sârmă . Oamenii satului ăla au tulburelile lor cu blesteme şi bolmoaje în care nu-i bine să te-amesteci . Dar având casa preotului în drum , m-am oprit să-i spun , cu gând că nu ştie .
- Ciorile strică grădinile , trebuia să le-nvăţăm minte ! mi-a explicat încântat , de parcă efectul produs asupra mea de întâmplare părea să-i garanteze reuşita în lupta cu duşmanii săi .
Au trecut anii , preotul a murit . Îngropat sub crengile nucilor , lângă locul ciorii sacrificate , are deasupra mormântului o statuie ce reprezintă nişte aripi enorme de piatra pe care ciorile poposesc uneori .
Pe-aici nu sunt prea multe ciori , dar când întâlnesc vreuna odihnindu-se prin parc , gândul îmi fuge spre nuci , spre nucii ce-or să răsară aiurea .

sursa foto

Copacii

Am revenit de cinci zile , dar n-am fost în stare "să dau ochii cu lumea" ___ o stare de încremenire bolnăvicioasă , o depresurizare nereuşită . Probabil că ritmul satului a reuşit să altereze ritmul meu şi-aşa destul de chinuit .
Nimic nou . Praf . Cald . Puţinii oameni întâlniţi ___ îmbătrâniţi , cocârjaţi , uitaţi , necunoscuţi . Câteva maşini străine mergând încet printre bolovanii dezgoliţi , probabil cu rude venite din străinătate la cei tot mai puţini rămaşi prin casele tot mai dărăpănate . Până şi pământul a îmbătrânit , nu mai rodeşte ca altădată .
Am vrut să vă arăt salcia care-mi plăcea de când mă ştiu . Era crescută între cimitir şi curtea şcolii , cu trunchiul şi rădăcinile împărţite egal de-o parte şi de alta a gardului pe care-l rupsese . Dar nu mai era , n-am mai găsit-o . Timpul a trecut şi pe aici . Au refăcut gardul .
-Ce face mama ? De ce stă aşa ? De când se uită la ceva ... !
-Gândeşte , îi răspunde bunica . Aşa e mama ta .
Mi se pare că desluşesc o nuanţă ironică , de multe ori nu i-a plăcut cum gândesc , nici salcia aceea . Nu i-au mai plăcut nici plopii de la poartă , nici pinii din faţa casei , nici nucii din grădină , nici alţii . I-a tăiat pe rând . Bieţii copaci ! Crescuseră în locuri nepotrivite , hotare nedorite . Mie mi-au fost dragi . A plantat alţi copaci , pomi fructiferi . Dar pe ei nu-i prea cunosc , nu-mi spun mare lucru , nu prea au rod .
-La ce te uiţi ? mă întreabă copilul .
-La nimic .
-Şi-atunci de ce stai şi te uiţi aşa ?!
-Poate o să văd ceva !
Râde răcoros .

Spre înapoi

Trebuie să mă duc până-n sat . Nu prea-mi place .
Dar dacă mă voi gândi că la întoarcere vă pot povesti ... poate am să văd lucrurile puţin altfel . Nu-i aşa ?!
P.S. Cred că-mi va fi dor de voi .

Fuga din sat

Stau cu inima stransa in microbuzul supraaglomerat . Usile au fost inchise fortat de sofer si de cativa cetateni calatori pe ulita .
Inghesuit intre oamenii mari si pusi pe galceava , incearca sa-si strecoare privirea spre un petec de fereastra . Ma simt vinovata , dar nu aveam cum pleca altfel de aici .
Buzele-i sunt din ce in ce mai palide si nu-l pot dezbraca de haina , nu ma pot misca .
- Mama , mi-e rau !
- Mami , mai avem putin de mers ! Coboram imediat , la prima !
Tatele-l privesc lung si devine pretext de discutie :
- Uite-l ce cuminte sta ! Nu ca astia mari , handralai de optsprezece ani , buni de munca si cica fac scoala ! Vai de scoala lor ! ( Oare de ce ma simt vinovata ?! ) Nu se ridica de pe scaune si vorbesc tare numai prostii ! Uita-te la el !
Fireste ca "handralaii" reactioneaza pe masura provocarii pe care abia o asteptau cu mintile lor odihnite . Incepe disputa . Nu spun nimic si-mi doresc sa taca . Stiu ca-i vor face si mai rau cu toate comentariile si privirile piezise asupra lui .

Scapam cu bine . Tremura . Ii vine sa planga .
- Mi-a fost rau . Am stat stramb si nu m-am putut misca . Imi venea sa vomit .
- Stiu , puiul mamii !
- Da ?! De unde stii ?
- Dupa culoarea buzelor si-a fetei . Am vazut cum se decolorau .
Mergem incet si-l fac sa rada . Ma intreaba vesel :
- Cum am buzele acum ? Roz sau rosii ?
- Rosii ! Uita-te-n vitrina asta . Vezi ? Esti frumos si ai buzele rosii ! Te iubeste mami !

Mama mea a ramas in sat . Singura .
Eu nu mai sunt un copil .
Oare de ce ma simt vinovata ?!

Scaietele

M-am intors pentru cateva zile in satul natal . Deh! ... summit ...
Nu-mi place .
Nu privesc prea mult la oamenii din jurul meu pe aici . Simt ca nu e bine . Si totusi remarc , atrasa fiindu-mi privirea de discutia galagioasa a unor tarani din microbuz , ochii lor de un gri laptos , adanciti in orbite .
Nu se poate sa aiba toti ochii la fel ! Ii studiez cu atentie .
Ba da ! Sunt la fel . Mi se pare ca-i stiu de cand eram copil . Nu s-au schimbat . Vorbesc tare , greoi , rar , dand impresia ca gandesc obosit , ca de sub griji amestecate cu venin le ies cuvintele . Seamana unii cu altii , par a avea aceleasi tipare .
Nu-mi plac .
In sat i-am vazut de mic copil batandu-se cu sapele pentru apa ( si anul trecut au aparut la tv. cu o crima din aceleasi motive ) , leganandu-se pe drumuri cu capetele insangerate , batandu-si nevestele si animalele cu indiferenta si salbaticie , zbierandu-si neputinta si nestiinta oricand ar fi putut sa taca , improscand cu mizerii tot ce nu intra in tiparele incovrigate ale mintilor lor . Aici am auzit mai intai despre furturi , incendii , violuri , sinucideri , crime pe care nu le-a scotocit nimeni , despre dementa , despre bani care cumpara orice si despre alte fete ale raului .
In sat am invatat sa ma ascund , sa ma apar , sa caut frumosul cu disperare in orice farama .
Dar tot nu-mi plac !

Painea se cumpara de la tejgheaua aflata in fundul incaperii prost luminate . Trebuie sa trec pe langa cateva mese de plastic la care ei stau si beau .
Cumpar doar paine si apa . Nu-i bine sa ma vada cumparand si altceva .
Ma intorc spre usa .
Unul se ridica . E intunecat , inalt si beat . Il stiu . Este un om care a facut mult rau . Se asaza in calea mea si nu-mi da voie sa trec cu copilul .
- E frumos baiatul ! Vreau sa-i cumpar niste bomboane !
Il refuz bland si politicos . Insista . Ii pune mana pe umar , il mangaie pe crestet si ma priveste insistent .
Sunt clocot de furie , desi par incremenita . Nu-mi pot muta privirea de la figura lui intunecata si totusi imi anticipez miscarile de parca timpul s-ar scurge incet , incet ...
Sunt langa o masa si langa mana mea este o sticla ...
Simt ca si ceilalti doi de la masa ma ghicesc si-si dau seama ce-mi trece prin cap .
Ii spun cu voce joasa , parca desclestandu-mi buzele :
- Ia mana !
Ceilalti intervin :
-Las-o , ma ! Hai incoace ! Hai , ca nu-i frumos !
Nu renunta . Ii striga vanzatorului sa-i aduca o cutie cu bomboane . Vanzatorul este prompt , stie sa-si vanda marfa ! Cum sa-si piarda clientul ? Cine-ar mai cumpara aici cutii cu bomboane ?! Ii intinde cutia .
Profit de clipa de neatentie in care ia cutia si trecem pe langa el . Iesim din "magazin".
Vine dupa noi , striga , dar nu are putere sa ne urmareasca . Abia il tin picioarele .

In acest sat ar trebui sa-mi am radacinile .
Scart !
Acum sunt un scaiete !