vineri, 10 februarie 2017

Reflexe

E frig și îngheț ușor. N-aș avea cum să mă îmbrac mai gros. Mă duc în fiecare zi să fiu alături de ceilalți nemulțumiți din piață. Plec mereu cu părere de rău că-i las acolo.
„Jos Tăriceanu,/ Dragnea și Grindeanu!” strigă mulțimea. Zic și eu la fel, ce-i drept cu mai puțină vlagă, dar cu multă supărare. Din cât e neamul ăsta de mare, doar pe ăștia i-am găsit de pus în frunte.
Ca la școală, din câți au dat concursul de șef general, l-au pus mai departe pe ăla care nu a promovat și nu-i vreunul care să poată striga ceva, fiindcă regulile doar ce s-au schimbat. Și cum se mai propagă efectele!
Dacă de jos în sus nu se mai poate schimba nimic, apoi s-o luăm de sus în jos, zic.

Într-o seară m-am dus și la teatru. Da, are efect terapeutic mai puternic decât pastiluța aia pe care tot mai des uit să o iau dimineața. Ce fain ar fi să ni se amintească la știri de câte lucruri bune suntem în stare, în loc să descoperim că trebuie să ne perfecționăm mecanismele de apărare devenite cu fiecare zi din ce în ce mai infantile și de-a dreptul nocive.

Scandăm. Disting un țipăt tânguitor. Îl caut în jur degeaba. E doar un hotărât: „Hoții! Hoții! Hoții!” Mă uit înspre luna rotundă și senină cu năduf. Lângă ea, o gașcă de pescăruși se-nvârte în cercuri largi deasupra mulțimii. Ei strigă. Aripile albe fâlfâie lin deasupra noastră, pe albastrul ca de cerneală. Scandăm uitându-ne pe sus până dispar în noapte.

Plec. Am înghețat așa de tare încât parcă nu-mi mențin bine echilibrul și nici gândurile nu  mai mișcă. Fixez ca țintă gura de metrou și înaintez ca un robot. Un bătrân a căzut pe trotuar și oamenii se adună în jurul lui. Un bărbat anunță că va suna la salvare. Nu mă opresc. Tremur de frig, destul de urât, bine că-i noapte. Spuneau la știri că unei persoane de la manifestația din Cotroceni i s-a făcut rău și a fost preluată de SMURD. Poate că o fi și pe aici. Mă răsucesc și ochesc peste două străduțe ciudățenia pe care scrie POMPIERI SMURD. Alerg printre mașini și ajung lângă cabină. Stau și mă uit aiurea la geamurile dincolo de care nu-i nimeni. Vin doi tineri din urmă, urcă pe treptele laterale și bat în geamul ușii. Asistenții deschid și pleacă în ajutor.
Încă mai am reflexe bune, doar câteva mici ajustări ar fi necesare.

sursa foto1
sursa foto2

luni, 30 ianuarie 2017

Puncte de vedere

Mulțimile de pe partea teatrului și de pe partea Universității se urnesc, se contopesc, blochează circulația mașinilor și pornesc marșul. Îmi este frică de mulțimi, dar intru în șir, aproape de jandarmi. Din când în când se scandează, dar sunt și mulți care tac, tac îngâdurați. Îmi place, semănăm, facem parte din echipă. Sunt și copii foarte mici și copii mai mari, adolescenți, oameni singuri, perechi de îndrăgostiți de toate vârstele, oameni care merg greoi, alții care se strecoară mai repede înainte. Încerc să nu depășesc dunga albă de pe mijlocul străzii, așa cer jandarmii. Sigur și supărarea trebuie să respecte niște limite. Nu strică să-ți aducă cineva aminte.
Deodată două mașini întunecate și țâfnoase opresc brusc alături de mine. Ușile se deschid repede și gândesc la ce-i mai rău. N-apuc să-ncremenesc și-l văd pe KWI coborând. Ce chip senin! E uimire și bucurie în jur. Înaintează printre oamenii din coloană. Mulți vor să-i strângă mâna. Mă dau deoparte, dar mă bucur de surpriză. Îmi place îndrăzneala lui de a veni aici. Cred că suntem la locul potrivit. 1/28000.

Am fost iar, de data asta 1/50000.

Adorm greu. Parcurg încet, în doze mici, paginile din „Suflet în exil”/de Marian.Nazat. Frazele au ceva mângâietor și tristețile îmi par la fel. Rară senzație de liniștire.
Citesc ce  a publicat  despre manifestații:
„Se înnoptase binișor, iar în Piața Universității a descălecat în toată-i splendoarea antiglonț chiar El, falnicul Klaus, întors de pe pârtia de schi. A coborât solemn din mașina cu girofar prezidențial și s-a prins în hora sepepistă. Mulțimea strânsă ilicit acolo l-a adoptat pe loc, ca pe orice bastard al  violării ordinii de drept. Insul a rânjit siberic și a bâiguit niște vorbe contra unei „găști penale”, pornită să siluiască legislația penală, și a făcut  bezele gloatei. (Dumnezeule, dați o lege, dați ceva să-l opriți din schingiuirea zâmbetului, mă ia cu frig pe șira spinării când îl văd dezgolindu-și dinții antarctici !) După ce s-a învârtit ca… un președinte în căldarea neautorizată, s-a suit în automobilul securizat și a roit-o, îmbătat de propria-i măreție, înspre Palat. (...) 
„La pușcărie !”, ori „DNA, să vină să vă ia !” s-a mai zbierat cu fanatism decerebrat.
Bulevardieri destui și cohorte de voaioriști s-au alăturat în ceea ce mulți numesc mineriada gulerelor albe.”

Fanatism? Bulevardieri? N-am văzut aceeași stradă.
Mai sunt necitite doar câteva pagini din „Suflet în exil”, dar nu mai vreau să-l deschid. Mă uit la el și-l las în pace. Așa-mi pare rău ...

luni, 9 ianuarie 2017

Restaurare

,,Când treci printr-o odaie plină de rahați – spune un vechi proverb asiatic – chiar dacă nu calci în niciunul, când ieși afară tot puți.” - Tudor/Octavian

Deși a picat la testarea capacităților cognitive și a competențelor manageriale, ne-a anunțat imediat că oricum va rămâne pe mai departe în funcție, pentru că nu sunt alții în loc și nici nu se vor găsi. Sâc! 
În ultima săptămână a anului trecut, consiliul/prof. a prins o zi de de normalitate și a primit dreptul de a propune un conducător interimar. S-a discutat, s-a votat și a fost propus unul nou.
Între timp nația a ales alți guvernanți, iar aceștia au venit cu alte reguli, conform cărora ocalele n-ar fi chiar așa, iar capacitățile cognitive ar fi fost suficiente cât să aibă competențele manageriale potrivite vremurilor. 

„Aproape o treime din populație suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalității, pentru psihopați, care au ocupat toate posturile-cheie în țară. De aia nu avem sănătate mentală în țara asta, că populația se împarte în mare măsură între opresori (psihopați) și oprimați (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recunoaște? Cea mai gravă consecință a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut selecția umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când este traumatizată, apar bolile psihice și intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanța între ceea ce am putea deveni și ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează niște incapabili care ne pun piedici. - Diagnosticul profesorului Aurel/Romilă, de Marian Nazat


Tac. Mă simt bine ursuză. Doar câteva SMS-uri rătăcite către toți cei din liste de contacte în care numărul de telefon a rămas înscris, mai aduc câte-un clinchenit în telefon. Nu sunt semnate, nu-mi sunt adresate. Simt că le-am primit din greșeală, nu mi se cuvin. Nu răspund. 
Un apel în seara de Ajun! E ceva rar.
- Am primit un mesaj cu urări pentru mine, vă mulțumesc, dar nu mai fac legătura dintre numele și chipul dumneavoastră..., încearcă vocea obosită să afle.
Copleșitor. De parcă nu m-am gândit că ar trebui să am un chip. Ce-ar trebui să spun? 
- ... sunt prof. la o școală și ați venit odată să vorbiți cu elevii mei, îmi găsesc o descriere nătângă. 
- Îmi amintesc, nu vă mergea prea bine acolo, erați tristă. Acum e mai bine?
Cum de m-a găsit? Cum? Eu sunt aia.
- E la fel. Sunt locuri unde nu poate fi altfel. 
- Bine că măcar suntem vii, mă încurajează vocea aspră, dar caldă.
Rar om atât de viu. Ce noroc să-mi amintească asta tocmai mie, care începusem să uit.

E ger. E târziu. 
Dacă mă uit la unele picturi simt mirosul imaginii, al copacilor, al câmpiei, al vântului, de-adevăratelea, nu mereu, dar de multe ori. E plăcut. Chiar îmi vine să zâmbesc.

duminică, 4 decembrie 2016

Lunatice

Trenul oprea într-o haltă, departe de sat. Le lega un drum greu și ocolit de oameni. Mereu cu teamă de apăsarea întunericului și drag de largul cerului, ca nicăieri altundeva. Cu liniștea de a fi ajuns la capătul lui, indiferent din care parte, cu toate că abia de-acolo începea greul.
Un gând bun pe drum. Uite-acum.

Izbucnește în plâns. Îi este greu. Da, și cu munca/asta poți fi zilnic umilit. Îndemnul unora de a nu pune la suflet îi face și mai rău. Nici mie nu-mi face bine. Îmi iau catalogul/și plec la/oră, fară urmă de suflet de găsit, n-am, nu-s, cer înalt, drum pe câmp, câmp de drum, gând bun, era un câmp pe drum cu gând bun...

-Îhhhhh...vine, se-aude a lehamite din ușa clasei.
Uite-acum, uite-acum.

Trec toate notele/testului în rubrica altei discipline. Semăna. Și mai începea și cu același cuvânt. Asta-i o greșeală mare. Mare. Mai mare decât un gând bun și trebuie reparată cu semnături și ștampile. Ștampilele sunt mai mari decât luna plină de pe câmp. Apăsătoare. Peste tot. De la un capăt la altul. Nici n-ai loc. Ioc.


Cobor. Nu aici trebuia. Sunt pe la jumătatea drumului, dar mi s-a părut că semăna cu capătul. Aștept alt tramvai. E foarte frig. Dacă aveam un câmp o tăiam pe arătură. Râmân pe drum. Un gând bun. Uite-acum.


Sursa foto

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Situații/neîncheiate/și/corigențe

- Eu am fost/violată, n-am mai venit la/școală,/merg la proces/și trebuie să-mi încheiați/media, așa mi s-a spus. Am înțeles că pot da/școala/în/judecată dacă nu mă ajută.
- Ce faci tu acum nu este un fel de agresiune?
Zâmbește.

- N-ai scris nimic despre subiect. Dă un exemplu de material și apoi spune ce obiecte de servire pot fi realizate din el!
- Lemn.
Rotofei, brunet, proaspăt pensat și tuns cu creastă revărsată, vesel. Un om fericit.
- Nu se mai utilizează farfurii și linguri din lemn. Alt exemplu.
- Fier! zice bucuros.
- Altceva, am trecut de epoca fierului.
N-a reușit să învețe când e de tăcut și când e de vorbit. Îmi zâmbește într-una. Stăm de câteva ore aici și probabil că-i inutil să mai continuăm. Este destul că a învățat cum să caute subiectul în cuprinsul cărții. Ceilalți au promovat deja și-au plecat. 
- Offf! Paharele din ce se fac?
- Din cioburi.
- Ești sincer? Așa ești tu sau ai o cameră ascunsă? Înregistrezi discuția?
E nedumerit.
- Din sticlă.
- Gata. Ai promovat, îi zic obosită.
Râde ca și până acum. Nu-l mai rog să se oprescă.
Cineva a lipit pe un dulap foi pe care sunt tehnoredactate cugetări. Sunt frumoase, dar cum stau ele așa una lângă alta, nu cred să fie băgate în seamă de cei grăbiți prin sală.
- Citește, te rog, cu voce tare prima foaie de dulap.
Timpul este cel mai preţios dar pe care-l poţi da cuiva, pentru că, dacă dai cuiva timpul tău, este o parte din viaţa ta pe care nu o mai recapeţi niciodată.”
Îl ascult liniștită cum citește rar, cu poticneli. Aceeași privire senină și indiferentă.  A terminat și-mi surâde bucuros. Același sentiment de zădărnicie, eu. Oare de ce nu-i zâmbesc, pare să se mire. Se mai uită o dată la foaie, se mai uită o dată la mine și ... începe să se înroșească, din ce în ce mai tare , iar zâmbetu-i pălește.
- Vă mulțumesc, spune serios, surprinzându-mă.

El a venit mai târziu, a călătorit prin alte țări și habar nu are despre ce-i vorba, dar mama i-a rezolvat deja problema în culise și așteptă nerăbdătoare efectul. La ce ne-am mai preface? Pentru cine?
Stăm în picioare de o parte și de alta a catedrei. I-am zis să plece, dar nu se mișcă. Îmi tremură mâinile și-aș vrea să stau undeva la adăpost. Ce mai vrea? Doar i-am spus că a trecut. Am executat corect indicațiile primite. Pentru toți. N-am decât să învăț cum să-mi trimit sufletul în exil, doar „salariul se plătește pentru supunere, nu pentru onoare” (Marian Nazat, Suflet în exil).
- Pleacă, insist încet în timp ce-mi tot ordonez hârtiile.
Parcă n-aude! Stăm. Stăm înspre colțuri opuse ale catedrei și ne ferim privirile. Izbucnește plângând:
- Va rog să mă scuzați, sunteți cea  mai bună, sunteți cea mai bună ...
- Pentru mine a fost umilitor, îi zic fără vlagă în timp ce încerc să scap de nodul din gât.
- Știu. Dumneavoastră sunteți cea mai bună.
- Pleacă!

Noul/ministru vorbește despre regimul/traumatic din sala/de clasă, explică slujindu-se de degetul mijlociu viguros ridicat în fața camerelor de filmat că „în România au fost făcute cercetări - peste 70% dintre/elevi se simt singuri/la şcoală, nefericiţi şi în stres/continuu”. Alți specialiști, din înalte sfere, îi țin isonul.
Închid aparatul. De unde oameni zdraveni la capete și cu picioarele pe pământ?

„După cum știți, principiul meu/managerial/spune: cel mai bun/ministru este cel care ne conduce ministerul/acum, cel mai bun/inspector este cel care mi-a semnat/decizia de numire/în/funcție, cel mai bun/partid este cel de la putere, cel mai bun/primar este cel din prezent ... ” că doar nu o fi vreun loc în care să predăm lecții/ despre demnitate, doar nu-și închipuie careva ...

Despre bolile de sistem: șomajul,/înstrăinarea de sine,/spaima economică,/traficul de stupefiante,/crima organizată,/exploatarea brutală a celui oropsit,/inegalitatea socială,/criza financiară,/ dezrădăcinarea,/ umilința națională ... (Marian Nazat, Suflet în exil) să-i lăsăm pe scriitori să-și tocească tastaturile, că oricum n-avem de unde leac. Cine să ne învețe? Auzi, înstrăinarea de sine!
- Nu vă mai supărati, nu vedeti că vă uscați de tot? îmi spune paznicul.
- Vreau să mă usuc, nu să putrezesc, răspund repede și râde aprobator.

duminică, 14 februarie 2016

Copacul

- Întotdeauna vei fi pentru alții, dar nimeni nu va fi pentru tine, îi zise țigăncușa cu zâmbet lunecos, dar cum nu stârni mirare își văzu de altele.
Copacul, de-și prinsese rădăcinile lângă drum,  se scutură puțin când o pală de vânt se strecură prăfuită printre crengi. Avea să iasă în cărăre primăverii cu muguri, cu lăcaș pentru păsări și miresme de să le poarte vântul departe, peste drum, până-n noapte.

sursa foto

sâmbătă, 13 februarie 2016

La fereastră

Mai întâi au venit unii adevărați și au sluțit copacii după cum și-au dat vecinii cu părerea că s-ar învârti soarele iarna, că până la vară nu i-a mai dus gândul.
După câteva zile au venit alții, mai pe furiș, mai urâți, mai tăcuți, și au tăiat și au cărat tot ce mai rămăsese de prima dată. Ba a mai dispărut și jardiniera fixată afară, lângă geam.
Mda, de fapt ochii pot fi ținuți și închiși. Pot fi cultivate plante de interior. Mă pot duce din loc în loc cu oricâte vrăbii și copaci după mine. Important este să nu uit.
Uneori pot avea senzația că simt miros de iarbă proaspăt tăiată, de pământ reavăn, de pământ proaspăt săpat, de drum colbuit și cu pete de balegă proaspătă, de baltă cu broaște, de pârâu cu mentă pe margini, de nuc verde ca cel de la intrarea în sat cum vii dinspre gară sau chiar miros de ger de pe același drum, ori miros de câmp ars spre înserat. Ba, uneori, am impresia și că drumu-i cu mine, și tot câmpul acela întins peste care se tot prăvăleau norii de mă speriau cu-atâtea forme și culori nefirești. Știam de-atunci c-or să rămână cu mine.
Doar că uneori uit.   
         
 
sursa foto