Reflexe

E frig și îngheț ușor. N-aș avea cum să mă îmbrac mai gros. Mă duc în fiecare zi să fiu alături de ceilalți nemulțumiți din piață. Plec mereu cu părere de rău că-i las acolo.
„Jos Tăriceanu,/ Dragnea și Grindeanu!” strigă mulțimea. Zic și eu la fel, ce-i drept cu mai puțină vlagă, dar cu multă supărare. Din cât e neamul ăsta de mare, doar pe ăștia i-am găsit de pus în frunte.
Ca la școală, din câți au dat concursul de șef general, l-au pus mai departe pe ăla care nu a promovat și nu-i vreunul care să poată striga ceva, fiindcă regulile doar ce s-au schimbat. Și cum se mai propagă efectele!
Dacă de jos în sus nu se mai poate schimba nimic, apoi s-o luăm de sus în jos, zic.

Într-o seară m-am dus și la teatru. Da, are efect terapeutic mai puternic decât pastiluța aia pe care tot mai des uit să o iau dimineața. Ce fain ar fi să ni se amintească la știri de câte lucruri bune suntem în stare, în loc să descoperim că trebuie să ne perfecționăm mecanismele de apărare devenite cu fiecare zi din ce în ce mai infantile și de-a dreptul nocive.

Scandăm. Disting un țipăt tânguitor. Îl caut în jur degeaba. E doar un hotărât: „Hoții! Hoții! Hoții!” Mă uit înspre luna rotundă și senină cu năduf. Lângă ea, o gașcă de pescăruși se-nvârte în cercuri largi deasupra mulțimii. Ei strigă. Aripile albe fâlfâie lin deasupra noastră, pe albastrul ca de cerneală. Scandăm uitându-ne pe sus până dispar în noapte.

Plec. Am înghețat așa de tare încât parcă nu-mi mențin bine echilibrul și nici gândurile nu  mai mișcă. Fixez ca țintă gura de metrou și înaintez ca un robot. Un bătrân a căzut pe trotuar și oamenii se adună în jurul lui. Un bărbat anunță că va suna la salvare. Nu mă opresc. Tremur de frig, destul de urât, bine că-i noapte. Spuneau la știri că unei persoane de la manifestația din Cotroceni i s-a făcut rău și a fost preluată de SMURD. Poate că o fi și pe aici. Mă răsucesc și ochesc peste două străduțe ciudățenia pe care scrie POMPIERI SMURD. Alerg printre mașini și ajung lângă cabină. Stau și mă uit aiurea la geamurile dincolo de care nu-i nimeni. Vin doi tineri din urmă, urcă pe treptele laterale și bat în geamul ușii. Asistenții deschid și pleacă în ajutor.
Încă mai am reflexe bune, doar câteva mici ajustări ar fi necesare.

sursa foto1
sursa foto2

Puncte de vedere

Mulțimile de pe partea teatrului și de pe partea Universității se urnesc, se contopesc, blochează circulația mașinilor și pornesc marșul. Îmi este frică de mulțimi, dar intru în șir, aproape de jandarmi. Din când în când se scandează, dar sunt și mulți care tac, tac îngâdurați. Îmi place, semănăm, facem parte din echipă. Sunt și copii foarte mici și copii mai mari, adolescenți, oameni singuri, perechi de îndrăgostiți de toate vârstele, oameni care merg greoi, alții care se strecoară mai repede înainte. Încerc să nu depășesc dunga albă de pe mijlocul străzii, așa cer jandarmii. Sigur și supărarea trebuie să respecte niște limite. Nu strică să-ți aducă cineva aminte.
Deodată două mașini întunecate și țâfnoase opresc brusc alături de mine. Ușile se deschid repede și gândesc la ce-i mai rău. N-apuc să-ncremenesc și-l văd pe KWI coborând. Ce chip senin! E uimire și bucurie în jur. Înaintează printre oamenii din coloană. Mulți vor să-i strângă mâna. Mă dau deoparte, dar mă bucur de surpriză. Îmi place îndrăzneala lui de a veni aici. Cred că suntem la locul potrivit. 1/28000.

Am fost iar, de data asta 1/50000.

Adorm greu. Parcurg încet, în doze mici, paginile din „Suflet în exil”/de Marian.Nazat. Frazele au ceva mângâietor și tristețile îmi par la fel. Rară senzație de liniștire.
Citesc ce  a publicat  despre manifestații:
„Se înnoptase binișor, iar în Piața Universității a descălecat în toată-i splendoarea antiglonț chiar El, falnicul Klaus, întors de pe pârtia de schi. A coborât solemn din mașina cu girofar prezidențial și s-a prins în hora sepepistă. Mulțimea strânsă ilicit acolo l-a adoptat pe loc, ca pe orice bastard al  violării ordinii de drept. Insul a rânjit siberic și a bâiguit niște vorbe contra unei „găști penale”, pornită să siluiască legislația penală, și a făcut  bezele gloatei. (Dumnezeule, dați o lege, dați ceva să-l opriți din schingiuirea zâmbetului, mă ia cu frig pe șira spinării când îl văd dezgolindu-și dinții antarctici !) După ce s-a învârtit ca… un președinte în căldarea neautorizată, s-a suit în automobilul securizat și a roit-o, îmbătat de propria-i măreție, înspre Palat. (...) 
„La pușcărie !”, ori „DNA, să vină să vă ia !” s-a mai zbierat cu fanatism decerebrat.”
„Bulevardieri destui și cohorte de voaioriști s-au alăturat în ceea ce mulți numesc mineriada gulerelor albe.”

Fanatism? Bulevardieri? N-am văzut aceeași stradă.
Mai sunt necitite doar câteva pagini din „Suflet în exil”, dar nu mai vreau să-l deschid. Mă uit la el și-l las în pace. Așa-mi pare rău ...

La fereastră

Mai întâi au venit unii adevărați și au sluțit copacii după cum și-au dat vecinii cu părerea că s-ar învârti soarele iarna, că până la vară nu i-a mai dus gândul.
După câteva zile au venit alții, mai pe furiș, mai urâți, mai tăcuți, și au tăiat și au cărat tot ce mai rămăsese de prima dată. Ba a mai dispărut și jardiniera fixată afară, lângă geam.
Mda, de fapt ochii pot fi ținuți și închiși. Pot fi cultivate plante de interior. Mă pot duce din loc în loc cu oricâte vrăbii și copaci după mine. Important este să nu uit.
Uneori pot avea senzația că simt miros de iarbă proaspăt tăiată, de pământ reavăn, de pământ proaspăt săpat, de drum colbuit și cu pete de balegă proaspătă, de baltă cu broaște, de pârâu cu mentă pe margini, de nuc verde ca cel de la intrarea în sat cum vii dinspre gară sau chiar miros de ger de pe același drum, ori miros de câmp ars spre înserat. Ba, uneori, am impresia și că drumu-i cu mine, și tot câmpul acela întins peste care se tot prăvăleau norii de mă speriau cu-atâtea forme și culori nefirești. Știam de-atunci c-or să rămână cu mine.
Doar că uneori uit.   
         
  sursa foto

Luna

Uneori, foarte rar și fără noimă, mai răzbesc trosnituri de crengi înghețate, pale de vânt. Un câine latră. Alții îi răspund mai încolo. Noaptea-i înaltă, încăpătoare, gătită cu lumină. E ca și cum ar fi așa dintotdeauna și așa va rămâne. Veghează. M-am născut sub semnul Lunii și-mi place s-o știu aproape.
Zgomotul din jur tulbură amintirea și-ngămădește gândul strecurat la vale în noaptea îngustă, înghesuită între blocuri. Și luna într-un tablou. Și eu aici, uite-așa!

sursa foto

Evadare

Gata. Au reînceput de dimineață și sub presiunea reprezentanților blocului au tăiat aproape toți copacii, nu și-au mai pierdut timpul cu crengile. Acum nu mai am niciun copac la geam și niciun motiv să mă mai uit spre ferestre. Noroc e c-au apucat unii să deseneze.





sursa foto

Crenguța de liniște

Gălăgie.
Toată ziua s-au tuns copacii, mai mult după cum au țipat vecinii, căci mulți și-au revendicat dreptul de a dirija crengile și trunchiurile din jurul blocului. Au ieșit mutilați, dezechilibrați.
Păsările n-au zis nimic, au fugit.
O vrabie s-a mai odihnit puțin pe cutia ventilatorului de aer condiționat, s-a uitat la mine, prin geam, cu reproș, apoi a fugit când iar se certau vecinii.
Măcar o crenguță să găsească aici.















sursa foto

Latinisme

- Reţeta este în limba latină ! îl anunţă atât de afectată farmacista , încât mă gândesc c-o fi vreun călător prin timp , rătăcitor venit să-şi caute alinare printre noi în lipsa unor vremuri mai bune printre ai lui.
Domnul are barba încărunţită şi pare firav , prea firav până şi pentru bastonul pe care mâna lui tremură când se sprijină . Iţeşte de sub borul pălăriei ochi mari , nedumeriţi , rugători .
- Daţi-mi ce trebuie , spune liniştit .
- Reţeta este în latină ! ridică tonul farmacista . Limba latină ! Eu nu am medicamente în latină !
- Daţi-mi ce-i acolo de-mi trebuie , răspunde nedumerit călătorul .
- Eu nu am aşa ceva . Eu vă dau ce-mi cereţi . Mie să-mi spuneţi ce vreţi !
- Eu vreau ce trebuie acolo , încearcă domnul să o lămurească .
- Nu pricepeţi ? E-n latină ! N-am . Mie să-mi spuneţi ce vreţi şi vă dau ! ţipă doamna din spatele ghişeului .
- Du-te dracu' ! Mă duc la alta ! mormăie în barbă şi-şi vede de drum rătăcitul .
- Eiiii , dacă mă iei aşaaaa , nu-ţi dau nimic ! ţine să sublinieze doamna farmacistă , dar domnul este deja dispărut .
Poate în alte vremuri vom fi având mai mult noroc şi n-om mai fi inadecvaţi ca nişte latinisme rătăcite . Dar cum ajungem acolo până să obosim ?

Ziua bună

Zi senină , coaptă , dar fadă , uscată şi fără parfum .
E buna aroma cafelei de la automatul din piaţă . Este motivul pentru care cumpăr zilnic zarzavat .
În pragul uşii de la "Servicii funerare/NON.STOP" iar sta  domnul cel gras , cu mustaţă neagră stufoasă , pe un scaun mic din lemn . În lipsa clienţilor , mereu îşi mută leneş privirea de la fundul şi picioarele câte unei trecătoare la alta . Eu vreau să fiu.incinerată . Oare s-o uita şi după mine ? Mă sucesc să-l surprind . Se uită după alta . Are fler . Îmi place când îl văd în prag la soare , îmi spun ca-i ziua bună .

sursa foto

Vitraliu

Fereastra dă înspre nişte copaci sub care se adăpostesc uneori pensionari ce joacă table şi deapănă snoave . Vreau , nu vreau , le aud şi ajung să mă uit printre frunze căutând firul poveştii .

- O ştiţi pe aia de la patru ? Grasa aia la care se văd toate . Cine-o mai ia pe aia ?
Aici vocile încep să se amestece şi înţeleg doar că părerile sunt împărţite cu aprindere în timp ce zarurile continuă să fie azvârlite fără oprire .
- Ei , taci ! Se găseşte cine , n-ai tu grijă ! disting în sfârşit o voce autoritară care-mi susţine părerea , deşi nu cunosc povestea .

- Bunicule , azi nu mai vreau să mănânc dude , anunţă o voce subţire de fetiţă .
- Nici nu mai sunt .
- De ce ?! Le-am mâncat pe toate ?
- Le-au mâncat păsările .
- Uite acolo sus mai sunt .
- Nu ajung acolo .
- Îmi plac dudele . Aş vrea să mă cheme Duda . Stai ! Am o pată roşie pe rochie . Şterge-o !
- Nu o vad .  Aşa e rochia ta roşie .
- Şi dacă mă cred păsările dudă ?
- Te păzesc eu .

Îmi place fereastra asta . Aş lua-o cu mine .

sursa foto

Gradina de altădată

Fierbinţi , uscate şi prăfoase erau deseori zilele de vară în sat , de vedeai pământul îmbătrânind , pierzându-şi vlaga prin riduri adânci .
Se certau oamenii ca să aţină calea pâraielor înspre tablele lor . Nu reuşeau decât cei mai aprigi . Ceilalţi udau grădinile noaptea , când apele creşteau şi scăpau din zăgazuri .
Îşi agăţa întunericul deasupra câmpului câte o lună mare , mare şi luminoasă de puteai citi la lumina ei . Ce se mai veselea pământul ! Sorbea pâraiele cu gâlgâituri , cu şuierături ascuţite sau cu sfârâieli înfundate până începeau să ţi se afunde tălpile-n ţărâna caldă . Atunci trebuia să te smulgi uşor din capătul brazdei , să nu laşi urme adânci şi să tai pârâul către alta . Săreau şi chicoteau broscuţe , greieri şi cărăbuşi cocoţându-se pe frunze sau tulpini mai înalte , pe marginile pâraielor . Abia înspre dimineaţă se liniştea grădina de-o găsea soarele înciudat cu faţa netedă şi răcorită . Grădinile astea ale nopţii erau mereu mai frumoase decât celelalte .
Aici , în marginea oraşului , printre case înspre câmpie , nimic n-aduce a grădină , iar gunoaiele acoperă orice urmă , de până şi rostul lunii pare să se fi pierdut .

Neasortate

- Stai ! Ţi-am zis că vreau să-ţi dau ceva !
- Nu ...
- Oricum nu scapi , că-i blocată uşa !
Aşa-i . Cheile nu-s la mine . Nu-mi place treaba asta . Nu vreau , orice-ar fi ! Dar este inutil să mai comentez . Iau pachetul . Sunt haine uzate . Aşa-s mulţi ... nu se-ndură să le arunce , nu le mai sunt bune , dar nici nu se pot desparţi de ele fără o încercare de a le prelungi viaţa  , fără o urmă de recunostinţă , fără mulţumirea de a fi găsit omul care să le merite . De ce şi-or închipui atâţia că eu aş fi acela ?! Sau de ce nu-mi dau eu seama ?!
Mă grăbesc . N-am unde să le las , în centru nu sunt containere .
O femeie asezată pe trotuar cere de pomană . Mă duc spre ea :
- Sunt nişte haine vechi ...
- Mi se potrivesc ? mă repede .
- ...
La asta nu mă gândisem ! Nu mi-a trecut prin cap sa întreb şi eu ... frumoasă lecţie ! Îi dau nişte bani si-o rog să le arunce dacă nu are ce face cu ele .
Şi când mă gândesc la câte nu mi se potrivesc ...

Trecătoare

- Taaaatiiii , te iubesc ! strigă alintându-se şi smotocindu-i tricoul , iar tăticul o prinde cu un braţ şi o ajută să se caţăre până la gâtul său , de unde fetiţa roteşte de jur împrejur un zâmbet mândru şi cald .




 





 




 



sursa foto

Funeriu , la gard !

- Au venit gealaţii ! şoptesc fetele cu teamă strângându-se una lângă alta , în timp ce băieţii stau timizi în jurul lor . Sunt toţi cei care au rămas până la ultima oră .
E întuneric şi nu-mi dau seama ce-au văzut . Colega mea , ajunsă la marginea Ferentariei de pe undeva de prin Ardeal , cerne mai repede întunericul şi ne încurajează să ne încolonăm . Formăm un detaşament compact . Este desfăcut lacătul porţii şi pornim pe stradă . O profă înainte , una pe la mijlocul grupului , eu la sfârşit .
Acum i-am văzut . Sunt toţi mari şi întunecaţi . Disting o frunte teşită deasupra unor orbite adâncite cu privire sticloasă , urme de barbă ... ajunge ! Sunt aliniaţi lângă poartă , lipiţi de gard . Bombăne aiurea şi caută obraznici o fisură în grup . Agentul de pază este de 10 . Riscă . Îşi părăseşte postul şi se aşază între noi şi întunecime . Ajungem cu bine într-un autobuz şi-aşteptăm cu teamă să se închidă uşile . Suntem doar noi . Dacă vor urca şi ei ? Nu . Au renunţat . Pleacă înjurând nemulţumiţi că n-au obţinut nimic . De data asta ...
Îmi rămâne senzaţia că ceva mă ameninţă din spate şi un junghi îmi înţepeneşte omoplatul stâng ... 
Funeriule , agentul de pază trebuie plătit şi eu n-am reuşit să strâng toţi banii de la clasa mea ! Unii nu vor să dea bani , aşa cum nu vrei nici tu că n-ai  , aşa cum nu vor nici alţii ... cică să dea fraierii ! Pentru fondul şcolii .... nici cât la pază n-am strâns ! Unele eleve ferentarience spun : "...  ft în sânge ! nu dau un ban ! mai aveţi curaj să veniţi la şcoală ?! "
- Funeriu , hai la gard ! Şi s-aduci şi nişte cretă , burete şi măcar un pachet cu hârtie ori un cartuş pentru imprimantă . Să nu vii cu flori !!! A ! Şi fără inspectori sau bodyguarzi , că doar eşti în stare să te impui singur ! Doar noi şi întunericul ! Să vezi tu educaţie ! Dacă nu poţi ... lasă pe altul ministru în locul tău , te rog !!!
Nu vreau să rămân singură aşteptând lângă  lacătul de la poartă ...

Pe lângă piramidă

Azi am mâncat suficient de bine şi pe urmă m-am învârtit pe lângă piramida lui Maslow .
"Maslow e de părere că educatorii ar trebui sa fie răspunzători de potenţialul pe care îl are un individ pentru a ajunge la auto-actualizare în felul său."
Ce naşpa ar fi pentru cei care au ca educatori indivizi ce abia pot depăşi pragul nevoilor primare ! Ei cum de-or fi ajuns aşa ?
Aşa de bine m-am simtit încât am ieşit să văd împrejurimile . Atâta . Restul era şi mai deprimant .
Oare cine le debarasează şi spală farfuriile ?  Cred că ei sunt mult mai sus pe treptele piramidei . Cum de-or fi reuşind ?
La câţiva metri , lângă gura de canal , un om tremura chircit în zăpadă . Mereu este câte un om tremurând de frig pe acolo . Lângă el nu era ceva ...

Vise de tarabă

Magazinele astea de vise/etnobotanice îmi tot ies în cale mai ceva ca amărăciunile . M-am săturat să le tot văd ani de-a rândul pe lângă şcoli . De parcă nu erau destule crâşmele !
Ştiţi cum este să vină la ora un adolescent supărat , care a încercat deja să vadă lumea altfel doar cu ajutorul unor substanţe ? Sau cum este când trebuie mereu să cedezi , că doar eşti prof înţelept , în faţa şantajului emoţional la care apelează ?
Nu ... ştiţi cum a fost de câte ori i-am văzut cadaverici , tăiaţi cu lamele pe faţă , pe braţe , ameţiţi , absenţi sau furioşi ? Sau luând un scaun ori o masă şi aruncându-le la întâmplare prin clasă în războiul cu toţi ceilalţi ?
Amplasat între magazinul cu ochelari şi cel pentru bebeluşi , magazinul ăsta nu ar putea să fie ceva rău , nu ?!
Bine ... dacă legile spun ca nu face rău ... oare n-am eu legături prea fragile cu tot ce mă-nconjoară ?!
Şi când mă gândesc ... eu chiar aş pocni pe câţiva ... bineee ... simbolic !
Daaa ... mi-aş dori să lucrez într-un bar , să prepar ceaiuri , cafele , şi să le servesc ...

Cioturi

Mai întâi şi-a pus mâinile în şolduri şi a aruncat aşa , într-o doară :
- Am aprobare !!!
Apoi cu una dintre mâini a indicat tăietorilor , strânşi roată la hăhăială în jurul vorbelor ei de duh , pe unde şi ce să mai taie .
Copacul , făcut grămadă , a fost cărat dintre blocuri cu o remorcă .
Acum şi maşina femeii va fi curată şi va avea mai mult loc .
Buruienile au rămas , că ele nu încurcă pe mulţi .
Printr-un ochi mic de grilaj parcă se mai aude un trosnet prelung , de lemn care nu vrea să se rupă , tânguire de ciot rămas în arşiţa verii ...

Identităţi - partea a III-a

În sfârşit , iar sunt cineva ! Am buletin . E frumos . El , buletinul . Bine ... şi să fii cineva .
Adevărul e că ... nu mă regăsesc . Mă uit cu Google/maps la satul indicat în adresă . Nu se zăresc decât chenare verzi şi maronii , dar eu am apucat să-l văd câteva minute şi-n realitate .
- Hai , măcar să ştiţi pe unde-aveţi adresa ! spune râzând blând .
Şi tăiem câmpia drept . Atâta verde crud la un loc nu-mi amintesc să fi văzut . Firele au aceeaşi nuanţă , aceeaşi înălţime , doar plopii înşiraţi de-a lungul drumului sparg semeţi volumul de verde .
- Am plantat şi eu câţiva pe aici cu învăţătorul când eram elev , zice mândru şi nostalgic .
Satul e bucălat . Da , dar nu e dolofan , e doar bucălat şi miroase a primăvară . Are câteva coame între care s-au adunat nişte ochiuri de apă pe care plutesc raţe şi ... lebede !
- Nu le-a deranjat nimeni şi-au rămas la noi , ne explică simplu omul . E obosit , prăfuit . E îmbrăcat într-un trening uzat şi e încălţat cu papuci de plasic . Omul ăsta e ... e normal , dar nu-i ca oamenii obişnuiţi , adică e în regulă dar ... e altfel decât cei pe care-i ştiu , adică ... nu oricine te-ar ajuta să obţii un act/de/identitate . E ... un om ... simplu ... de pe o uliţă ...

La sfat

Le-am auzit tăifăsuind ! Cea mai în vârstă se scutura atât de bucuroasă împrăştiindu-şi seminţele ! Şi tot verdele căuta să stea cu urechile ciulite la poveste !
Habar n-aveam că aşa puteau fi învelite firele de iarbă pentru nopţile reci de primăvară !

Rezervaţia

Găinile şi câinii au dat la pace şi au dărâmat indicatorul . Acum se simt bine împreună .
Parcul a fost doborât de trupuri despuiate ce stau să se rumenească , păzite de jivine , pe pături întinse în poieniţe şi pe băncile însorite .
Doar pământul ce mai încearcă să-şi acopere nuditatea cu câteva fire de iarbă !

Uite-o !

- Mama , uite-o ! Fă-i o poză pentru blog !
-
- E singură . Şi e roşie !
-