Descleiate

Doar trenul hârâie, în rest e liniște.
Domnul din fața mea are un chip blând, este în vârstă și poartă ochelari. Citește în lumina chioară o carte despre N.Tesla.
Apa strânsă între geamurile duble joacă în dreptul ochilor de mă ia cu amețeală tot urmărindu-i legănarea peste câmp.
Lasă cartea și atinge cu degetele geamul deasupra și sub nivelul apei.
- Cum de-au reușit așa ceva?! se minunează pipăind garniturile.
Zâmbesc. 
Desface un pachet mic și încearcă să arunce o parte din hârtie, dar coșul se dă peste cap și-si revarsă cojile de semințe adunate de la alți călători.
- Țară descleiată! bombăne încet.
Îi zâmbesc iar. Îmi pare simpatic și apropiat, dar nu-mi dau seama de ce.
Mănâncă încet, pe urmă se apleacă și strânge cu un șervețel cojile de pe jos, le pune în coș împreună cu resturile mesei, fixând ansamblul cu ajutorul unor pene din hârtie.
M-am trezit adunând gunoaiele de prin clasă în tipul orei și mi-am dat seama că am renunțat de mult să le mai zic ceva elevilor în legătură cu ele.
Izbucnesc râzând:
- Sunteți profesor?
- Da, răspunde înveselit. Cum v-ați dat seama? Mă știți de la Politehnică?
- Nu. Ați strâns gunoaiele de pe jos!
Râde. De aici drumu-i ușor.

sursa foto

Banalități

O jurnalistă îl tot îndeamnă pe un erudit în ale psihicului să recomande niște cărți de căpătâi, ca să devenim fericiți după ce le-om citi. Specialistul evită să dea sfaturile așteptate, dar d-na nu pricepe de ce, vrea titluri, recomandări din partea unui asemenea om priceput, ca și cum i-ar cere pastile sau suplimente alimentare. Ce privire îngăduitoare și nedumerită are invitatul! Îi explică mult prea subtil că este bine să citim autori cu care rezonăm, printr-o astfel de amplificare a emoțiilor am vedea vedea mai clar înlăuntrul și împrejurul nostru și nu ne-am mai regăsi atât de singuri.
Probabil de aici și starea asta de împăcare când citesc din ”Jurnalul banalității”- de Marian Nazat.
Citesc în porții mici, să nu se termine repede.
”(...) mă întreb, adesea, la ce-i bună cazna mea? Cuvintele mele n-au schimbat nimic vreodată, ele au căzut în gol, de cele mai multe ori fără să facă zgomot. Le-a înghițit nepăsarea celor din jur.”
Între pastiluța de trezire și cea de mă adoarme, banalitățile șlefuite capătă rost, dau stare de bine. Și câți dintre noi n-au nevoie?

Aproape

Un om care a îndrăgit morile ...  profesorul meu de morărit ... s-a stins ieri , s-a cernut fin .
Mâine va fi înmormântat .
Am apucat să-i urez sărbători cu bine in Ajun/de/Crăciun şi mi-a răspuns , câteva cuvinte . Era online ca o lampă de veghe .
Mi-a răspuns în vremuri în care foarte rar îmi mai răspunde cineva , chiar la o urare de bine .
Întotdeauna a ştiut să ajute , mereu era în laborator , camăruţa aia cu planşete de la ultimul etaj al facultăţii , când aveai nevoie de o idee salvatoare .
Când s-a terminat cu zilele de sărbătoare ... a plecat . Încet . Întotdeauna a fost o prezenţă discretă , sobră şi caldă în acelaşi timp . Mereu mi-a fost teamă că va veni şi ziua asta ... şi că eu n-am făcut sau n-am zis ceva ce-ar fi trebuit ... mereu l-am văzut ca pe-un tată ... m-a îndemnat să plec din sat , să mă duc într-un oraş necunoscut şi îndepărtat , dar în care ştia că era undeva nevoie de cineva ca mine , că de asta am învăţat ceva ... nu să-mi fie frică ...
Da , am învăţat ...
Să i se cearnă toate aşa cum şi le-a dorit !
Eu ... mereu aproape ...

sursa foto