Descleiate

Doar trenul hârâie, în rest e liniște.
Domnul din fața mea are un chip blând, este în vârstă și poartă ochelari. Citește în lumina chioară o carte despre N.Tesla.
Apa strânsă între geamurile duble joacă în dreptul ochilor de mă ia cu amețeală tot urmărindu-i legănarea peste câmp.
Lasă cartea și atinge cu degetele geamul deasupra și sub nivelul apei.
- Cum de-au reușit așa ceva?! se minunează pipăind garniturile.
Zâmbesc. 
Desface un pachet mic și încearcă să arunce o parte din hârtie, dar coșul se dă peste cap și-si revarsă cojile de semințe adunate de la alți călători.
- Țară descleiată! bombăne încet.
Îi zâmbesc iar. Îmi pare simpatic și apropiat, dar nu-mi dau seama de ce.
Mănâncă încet, pe urmă se apleacă și strânge cu un șervețel cojile de pe jos, le pune în coș împreună cu resturile mesei, fixând ansamblul cu ajutorul unor pene din hârtie.
M-am trezit adunând gunoaiele de prin clasă în tipul orei și mi-am dat seama că am renunțat de mult să le mai zic ceva elevilor în legătură cu ele.
Izbucnesc râzând:
- Sunteți profesor?
- Da, răspunde înveselit. Cum v-ați dat seama? Mă știți de la Politehnică?
- Nu. Ați strâns gunoaiele de pe jos!
Râde. De aici drumu-i ușor.

sursa foto

Rezumat prezumat

Din anul/școlar trecut nu-mi amintesc mare lucru.
Uit sau memoria produce niște scurtcircuite, după cum crede de cuviință, ca-ntr-un stat paralel, se ia după modă.
Unele, mai urâte, se încăpățânează să reziste, să stea la suprafață.
- Să/moară/familia/mea dacă nu te/bat! Îmi bag/pula-n/tine! Să/vezi ce te/bat! îmi tot repetă/elevul. Tac și simt că mă împrăștii. Impasibilă, imponderabilă, intangibilă, imuabilă aștept. Până la urmă își ia tovarășul și pleacă din clasă trecând amenințător pe lângă catedră.
Ora s-a dus mai departe în liniște. Intrusul a primit 10 la purtare la clasa lui, fiindcă avea deja 2 pe primul semestru și dacă i-ar fi scăzut media sub 6, ar fi rămas iar repetent.
Dacă ar fi să aleg o întâmplare reprezentativă pentru tot anul trecut, aceasta ar fi.

Reflexe

E frig și îngheț ușor. N-aș avea cum să mă îmbrac mai gros. Mă duc în fiecare zi să fiu alături de ceilalți nemulțumiți din piață. Plec mereu cu părere de rău că-i las acolo.
„Jos Tăriceanu,/ Dragnea și Grindeanu!” strigă mulțimea. Zic și eu la fel, ce-i drept cu mai puțină vlagă, dar cu multă supărare. Din cât e neamul ăsta de mare, doar pe ăștia i-am găsit de pus în frunte.
Ca la școală, din câți au dat concursul de șef general, l-au pus mai departe pe ăla care nu a promovat și nu-i vreunul care să poată striga ceva, fiindcă regulile doar ce s-au schimbat. Și cum se mai propagă efectele!
Dacă de jos în sus nu se mai poate schimba nimic, apoi s-o luăm de sus în jos, zic.

Într-o seară m-am dus și la teatru. Da, are efect terapeutic mai puternic decât pastiluța aia pe care tot mai des uit să o iau dimineața. Ce fain ar fi să ni se amintească la știri de câte lucruri bune suntem în stare, în loc să descoperim că trebuie să ne perfecționăm mecanismele de apărare devenite cu fiecare zi din ce în ce mai infantile și de-a dreptul nocive.

Scandăm. Disting un țipăt tânguitor. Îl caut în jur degeaba. E doar un hotărât: „Hoții! Hoții! Hoții!” Mă uit înspre luna rotundă și senină cu năduf. Lângă ea, o gașcă de pescăruși se-nvârte în cercuri largi deasupra mulțimii. Ei strigă. Aripile albe fâlfâie lin deasupra noastră, pe albastrul ca de cerneală. Scandăm uitându-ne pe sus până dispar în noapte.

Plec. Am înghețat așa de tare încât parcă nu-mi mențin bine echilibrul și nici gândurile nu  mai mișcă. Fixez ca țintă gura de metrou și înaintez ca un robot. Un bătrân a căzut pe trotuar și oamenii se adună în jurul lui. Un bărbat anunță că va suna la salvare. Nu mă opresc. Tremur de frig, destul de urât, bine că-i noapte. Spuneau la știri că unei persoane de la manifestația din Cotroceni i s-a făcut rău și a fost preluată de SMURD. Poate că o fi și pe aici. Mă răsucesc și ochesc peste două străduțe ciudățenia pe care scrie POMPIERI SMURD. Alerg printre mașini și ajung lângă cabină. Stau și mă uit aiurea la geamurile dincolo de care nu-i nimeni. Vin doi tineri din urmă, urcă pe treptele laterale și bat în geamul ușii. Asistenții deschid și pleacă în ajutor.
Încă mai am reflexe bune, doar câteva mici ajustări ar fi necesare.

sursa foto1
sursa foto2

Puncte de vedere

Mulțimile de pe partea teatrului și de pe partea Universității se urnesc, se contopesc, blochează circulația mașinilor și pornesc marșul. Îmi este frică de mulțimi, dar intru în șir, aproape de jandarmi. Din când în când se scandează, dar sunt și mulți care tac, tac îngâdurați. Îmi place, semănăm, facem parte din echipă. Sunt și copii foarte mici și copii mai mari, adolescenți, oameni singuri, perechi de îndrăgostiți de toate vârstele, oameni care merg greoi, alții care se strecoară mai repede înainte. Încerc să nu depășesc dunga albă de pe mijlocul străzii, așa cer jandarmii. Sigur și supărarea trebuie să respecte niște limite. Nu strică să-ți aducă cineva aminte.
Deodată două mașini întunecate și țâfnoase opresc brusc alături de mine. Ușile se deschid repede și gândesc la ce-i mai rău. N-apuc să-ncremenesc și-l văd pe KWI coborând. Ce chip senin! E uimire și bucurie în jur. Înaintează printre oamenii din coloană. Mulți vor să-i strângă mâna. Mă dau deoparte, dar mă bucur de surpriză. Îmi place îndrăzneala lui de a veni aici. Cred că suntem la locul potrivit. 1/28000.

Am fost iar, de data asta 1/50000.

Adorm greu. Parcurg încet, în doze mici, paginile din „Suflet în exil”/de Marian.Nazat. Frazele au ceva mângâietor și tristețile îmi par la fel. Rară senzație de liniștire.
Citesc ce  a publicat  despre manifestații:
„Se înnoptase binișor, iar în Piața Universității a descălecat în toată-i splendoarea antiglonț chiar El, falnicul Klaus, întors de pe pârtia de schi. A coborât solemn din mașina cu girofar prezidențial și s-a prins în hora sepepistă. Mulțimea strânsă ilicit acolo l-a adoptat pe loc, ca pe orice bastard al  violării ordinii de drept. Insul a rânjit siberic și a bâiguit niște vorbe contra unei „găști penale”, pornită să siluiască legislația penală, și a făcut  bezele gloatei. (Dumnezeule, dați o lege, dați ceva să-l opriți din schingiuirea zâmbetului, mă ia cu frig pe șira spinării când îl văd dezgolindu-și dinții antarctici !) După ce s-a învârtit ca… un președinte în căldarea neautorizată, s-a suit în automobilul securizat și a roit-o, îmbătat de propria-i măreție, înspre Palat. (...) 
„La pușcărie !”, ori „DNA, să vină să vă ia !” s-a mai zbierat cu fanatism decerebrat.”
„Bulevardieri destui și cohorte de voaioriști s-au alăturat în ceea ce mulți numesc mineriada gulerelor albe.”

Fanatism? Bulevardieri? N-am văzut aceeași stradă.
Mai sunt necitite doar câteva pagini din „Suflet în exil”, dar nu mai vreau să-l deschid. Mă uit la el și-l las în pace. Așa-mi pare rău ...

Restaurare

,,Când treci printr-o odaie plină de rahați – spune un vechi proverb asiatic – chiar dacă nu calci în niciunul, când ieși afară tot puți.” - Tudor/Octavian

Deși a picat la testarea capacităților cognitive și a competențelor manageriale, ne-a anunțat imediat că oricum va rămâne pe mai departe în funcție, pentru că nu sunt alții în loc și nici nu se vor găsi. Sâc! 

În ultima săptămână a anului trecut, consiliul/prof. a prins o zi de de normalitate și a primit dreptul de a propune un conducător interimar. S-a discutat, s-a votat și a fost propus unul nou.

Între timp nația a ales alți guvernanți, iar aceștia au venit cu alte reguli, conform cărora ocalele n-ar fi chiar așa, iar capacitățile cognitive ar fi fost suficiente cât să aibă competențele manageriale potrivite vremurilor. 

„Aproape o treime din populație suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalității, pentru psihopați, care au ocupat toate posturile-cheie în țară. De aia nu avem sănătate mentală în țara asta, că populația se împarte în mare măsură între opresori (psihopați) și oprimați (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recunoaște? Cea mai gravă consecință a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut selecția umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când este traumatizată, apar bolile psihice și intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanța între ceea ce am putea deveni și ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează niște incapabili care ne pun piedici.” - Diagnosticul profesorului Aurel/Romilă, de Marian Nazat

Tac. Mă simt bine ursuză. Doar câteva SMS-uri rătăcite către toți cei din liste de contacte în care numărul de telefon a rămas înscris, mai aduc câte-un clinchenit în telefon. Nu sunt semnate, nu-mi sunt adresate. Simt că le-am primit din greșeală, nu mi se cuvin. Nu răspund. 

Un apel în seara de Ajun! E ceva rar.

- Am primit un mesaj cu urări pentru mine, vă mulțumesc, dar nu mai fac legătura dintre numele și chipul dumneavoastră..., încearcă vocea obosită să afle.

Copleșitor. De parcă nu m-am gândit că ar trebui să am un chip. Ce-ar trebui să spun? 

- ... sunt prof. la o școală și ați venit odată să vorbiți cu elevii mei, îmi găsesc o descriere nătângă. 

- Îmi amintesc, nu vă mergea prea bine acolo, erați tristă. Acum e mai bine?

Cum de m-a găsit? Cum? Eu sunt aia.

- E la fel. Sunt locuri unde nu poate fi altfel. 

- Bine că măcar suntem vii, mă încurajează vocea aspră, dar caldă.

Rar om atât de viu. Ce noroc să-mi amintească asta tocmai mie, care începusem să uit.

E ger. E târziu. 

Dacă mă uit la unele picturi simt mirosul imaginii, al copacilor, al câmpiei, al vântului, de-adevăratelea, nu mereu, dar de multe ori. E plăcut. Chiar îmi vine să zâmbesc.

sursa foto