Gradina de altădată

Fierbinţi , uscate şi prăfoase erau deseori zilele de vară în sat , de vedeai pământul îmbătrânind , pierzându-şi vlaga prin riduri adânci .
Se certau oamenii ca să aţină calea pâraielor înspre tablele lor . Nu reuşeau decât cei mai aprigi . Ceilalţi udau grădinile noaptea , când apele creşteau şi scăpau din zăgazuri .
Îşi agăţa întunericul deasupra câmpului câte o lună mare , mare şi luminoasă de puteai citi la lumina ei . Ce se mai veselea pământul ! Sorbea pâraiele cu gâlgâituri , cu şuierături ascuţite sau cu sfârâieli înfundate până începeau să ţi se afunde tălpile-n ţărâna caldă . Atunci trebuia să te smulgi uşor din capătul brazdei , să nu laşi urme adânci şi să tai pârâul către alta . Săreau şi chicoteau broscuţe , greieri şi cărăbuşi cocoţându-se pe frunze sau tulpini mai înalte , pe marginile pâraielor . Abia înspre dimineaţă se liniştea grădina de-o găsea soarele înciudat cu faţa netedă şi răcorită . Grădinile astea ale nopţii erau mereu mai frumoase decât celelalte .
Aici , în marginea oraşului , printre case înspre câmpie , nimic n-aduce a grădină , iar gunoaiele acoperă orice urmă , de până şi rostul lunii pare să se fi pierdut .