Cioara

Îndemnată de umbrele dese şi răcoroase ale celor câţiva nuci rătăciţi singuratici , aiurea pe câmpiile din jurul satului , mult timp mi-am dorit să scriu o poveste care să înceapă aşa :
" Într-o zi , la o margine de sat , o cioară a scăpat din plisc o nucă ."
Mereu gândul se-mprăştia până departe după propoziţia asta . Şi-acum . Parcă simt miros iodat , amar-verzui , de frunze de nuc .
Că n-o voi putea scrie , mi-am dat seama când am văzut cioara spânzurată de un un par legat de marea cruce monument din curtea bisericii .
N-am îndrăznit să dezleg măcar parul legat cu sârmă . Oamenii satului ăla au tulburelile lor cu blesteme şi bolmoaje în care nu-i bine să te-amesteci . Dar având casa preotului în drum , m-am oprit să-i spun , cu gând că nu ştie .
- Ciorile strică grădinile , trebuia să le-nvăţăm minte ! mi-a explicat încântat , de parcă efectul produs asupra mea de întâmplare părea să-i garanteze reuşita în lupta cu duşmanii săi .
Au trecut anii , preotul a murit . Îngropat sub crengile nucilor , lângă locul ciorii sacrificate , are deasupra mormântului o statuie ce reprezintă nişte aripi enorme de piatra pe care ciorile poposesc uneori .
Pe-aici nu sunt prea multe ciori , dar când întâlnesc vreuna odihnindu-se prin parc , gândul îmi fuge spre nuci , spre nucii ce-or să răsară aiurea .

sursa foto