Culcuş

Un drum şi mai multe uliţe , care-şi pierdeau capetele prin cărări tot mai înguste înspre câmp sau pe maluri de pâraie , legau satul de restul lumii .
De fapt erau înşiruiri de hârtoape în care se strângeau apele ploilor sau ale pâraielor sparte şi-n care roţile căruţelor se-afundau tăind mereu şanţuri tot mai adânci .
Probabil că drumul fusese o fâşie de lut pe care nu crescuseră nici buruienile şi aşa ajunsese cărare , că altfel satul avea pământ roditor .
Când ploua mult , devenea o albie cu apă tulbure , maro-roşcată , care se scurgea repede , cu multe  vârtejuri în care locuitorii îşi pironeau privirile de peste garduri . Stăteau aşa ... şi doar cei care se mai încumetau să străbată cărarea păreau să tulbure în urma lor liniştea dintre case cu iscodeli . De voiai să treci ferit , cel mai bine era să iei culoarea pământului , a apelor tulburi .
După ce se potoleau , apele lăsau drumul să iasă mâlit , desfigurat , schimbându-şi chipul după trecerea fiecărei căruţe , a fiecărei copite , a fiecarei cizme , lăsându-l să se frământe până iar îl făcea arşiţa praf .  Drumul spre gara cea mai apropiată era de vreo trei sferturi de ceas peste câmp , după ce lăsai în urmă satul . Un fel de drum mereu altul . Dar nu doar de la ape , era şi de la cer , de la ditamai cerul de deasupra câmpului neted . Eu cer aşa mare n-am mai văzut apoi nicăieri . Se frângea drumul sub el exact la mijloc , uşor , ca o panglică ondulată , o singura dată . De acolo vedeai bine şi satul şi gara . Abia acolo îţi venea să-ncetineşti pasul , lăsai  casele destul de în urmă , vedeai liniştea drumului până departe , la capăt . Acolo ... un loc potrivit .
A rămas un drum părăsit , ca un rid adâncit în câmpia devenită stearpă . Satul are acum o şosea care-l scoate în lume pe altă drum  .
Mă trezesc des în cotul cărării . Deasupra norii ce coboară de pe magura îndepărtată fac mereu figuri , figuri pufoase , iar soarele şi luna până străbat arcul de cer peste camp ... stau mult timp la taclale împreună . E bine aici .

sursa foto