Un gând

E arșiță. Miroase a brad uscat.

Mă opresc. Mintea-mi merge greoi, deseori se opreşte și ea. Mi-e necaz de la soare, de la vârstă, mi-e necaz c-am uitat unde să caut și nici brazi nu văd.

Ar fi trebuit să fie pe cărarea asta, undeva spre stânga, dar nu mai știu unde să mă întorc spre stânga. Poate nu-i asta cărarea. Sau pot ajunge și de pe asta dacă o iau la dreapta pe undeva? Mă mişc din loc iar. Mă zăpăceşte labirintul de cărărui și nu dau de capăt. Măcar mi-am dat seama că mirosul de se tine scai vine de la coroanele uscate. E îndesat cimitirul de arșită cu aromă de brad uscat.

Ar trebui să plec, mă supăra că nu mai ştiu. Înmormîntarea a fost iarna, poate ar trebui să vin iarna și atunci aș recunoaşte aleea. Am să las florile. Unde? În soare?

Mă întorc la cărarea principală și o iau de la capăt. Oare de ce nu sunt nişte hărţi? Mai păţesc și alţii așa? Ştiu ca avea două vaze de marmură cu pereţii arcuiți prelung. Nu mai caut după cărare sau după nume, caut după vaze și găsesc!

Las apă, flori și un gând bun la mormântul d-lui profesor.

Îndemnul de-a porni, de-a schimba, fiindcă toate au un început ...a făcut să pară drumurile mai uşoare, fireşti. Chiar și sfârșitul are un început, e firesc, nu-i nimic de speriat, asta gândeam văzându-i chipul rămas de-un senin înghețat.

E arșită. Mă întorc. Ştiu drumul. Gându-i răcoritor.

Miroase a asfalt încins și oraşul pare gol.

 

Sursa foto