Martori

Probabil c-ar fi trebuit să râd , dar nu ştiu cum ... rimelul şi creionul dermatograf s-au întins pe obraji de parcă-s vopsită cu zoaiele de la spălatul pensulelor de acuarele albastre , maro , verzi şi negre . Fardul de pleoape auriu a rămas deasupra picturii , că apa s-a dus în jos .
Prima amintire despre aşa ceva este de când eram copil , cred că de vreo doi , trei ani . Deşi cred că mai văzusem şi înainte , dar nu mai ţin minte .
Femeia îngrozită se căţărase pe o cutie mare de lemn aflată în colţul încăperii . Se împingea în colţul alb şi ţipa după ajutor . Bărbatul o trăgea de haine s-o dea jos şi răcnea bălos vorbe urâte . A reuşit să-i prindă părul lung şi ondulat şi a început s-o scuture , a trântit-o la pământ , apoi a strâns-o de gât .
Şi acum totu-i clar . Uimirea , teama , amorţeala , groaza ... stăteam nemişcată şi mă gândeam că trebuie să găsesc un cuţit să-l înfig în el . Dar eu n-aveam voie să umblu cu cuţitele , m-ar fi certat mama ... să iau o furculiţă şi să-l înţep ?! Ce să fac ?
Am ţipat tare : mamaaaaaaaa !
Şi i-a dat drumul .
Pe bărbat l-am mai întâlnit , mereu elegant , seducător , sensibil , fire de artist - aşa spunea lumea - scria frumos şi profund despre slăbiciunile omeneşti .
Femeia doar s-a tuns scurt , băieţeşte . Şi-a cântat mai des . Avea o voce frumoasă - aşa spunea lumea - ar fi putut fi cântăreaţă .
Eu ... atât de des un martor la atât de multe rele ...