Ochiul de sub şapcă

Nu-mi plac şepcile la ore . Nu pot vedea ochii elevilor şi feţele lor par întunecoase sub cozoroace . Nu-mi plac nici fesurile . Se muleaza pe capetele lor şi parcă le încorsetează gândurile . Nu mai ajunge la mine nimic .
Mereu lupt cu şepcile şi cu fesurile .
- Dă-ţi şapca jos !
- Dacă vedeţi ce păr am ... !
- Promit să mă uit doar la ochi !
- Bineee ! şi mai mereu de sub şapcă apare o claie de păr neîngrijit , dar faţa se luminează .
- Eram sigură că-i mai bine aşa !
-
El e altfel . Nu mă înghite . Zice că nu-i dau dreptate . De parcă eu aş avea !
Capul şi-l ţine de obicei plecat în faţă , în unghi aproape drept . Este înalt , are haina neagră şi un ghiozdan mare şi negru pe care-l ţine tot timpul pe spinare .
La ultima oră nu-i vedeam niciun petec de piele de sub şapcă . Mi s-a facut urât rău , brusc , cu amorţeală . Era ca un gândac mare , cocoşat şi negru , pândindu-mă din ultima bancă .
Îi spun cu curaj :
- Dă-ţi şapca jos , te rog !
Nimic . Aşa face mereu . Dar acum chiar mi-e urât . Deşi-mi vine să fug , mă duc lângă el . Mă aplec , el înclină puţin capul spre mine . În colţul stâng de sub cozoroc , prin lentila groasă a ochelarilor cu ramă metalică , descopar un ochi mic şi negru , cu pleoapele încordate duşmănos în jurul lui . Pe obrazul iritat se schimonoseşte un zâmbet dispreţuitor .
- Dă-ţi şapca jos , te rog ! îi spun cu îndrăzneală abia ţinându-mi în frâu cuvintele care tremură odată cu mine .
- Nu vreau ! Aruncă în mine cu hârtii .
- Stau eu aici şi dacă aruncă în noi ...
- N-am unde s-o ţin . Mi-o iau .
- Pune-o pe bancă sau pe catedră . Am eu grijă de ea !
- O pun în bancă , da'mi ţin capul în ea că mi-e frig .
- Nuuu ! Capul îl ţii sus şi te uiţi la mine !
- Nu ! Capul îl ţin în şapcă !!!!
- Mă vezi ? îi şuier tremurând de furie şi de groază , aplecandu-mă lângă ochiul ciclopic .
- Lăsaţi-l , doamnaaa ! E cretin ! N-aveţi ce scoate de la el ! îmi strigă o blondă elevă în timp ce se opreşte din vopsitul buzelor cu ruj lichid . Rujul e lucios şi transparent . Ea are ochii caprui deschis , spre verde , şi faţa luminoasă . Mă întorc la catedră şi mă trântesc pe scaun . Amorţeala se retrage încet şi am senzaţia că mă împrăştii . Simt nevoia de mai mult aer . Blonda nu ştie dacă să-mi zâmbească sau nu . A ramas cu pensula pentru ruj lipită de buze . E linişte .
- Ăsta era rolul meu : să scot ceva ... , zic .
Blonda închide încet rujul . El pune şapca în bancă şi scoate din buzunarul hainei un fes negru cu o dungă roşie , subţire , pe margine . Şi-l aşază pe ceafă împachetat . Capul şi-l ţine în jos şi mormăie nemulţumit :
- Poftim ! Acum îmi vedeţi ochii !
- Nu ! Acum îţi văd fesul ! Aha ! Dar ai înţeles ce vreau !
E linişte . Atâţia ochi mă privesc ! Câţiva-mi zâmbesc blând . Si eu le răspund ...

sursa foto