Altfel - III : Maestrul

"Să am bani, aş înfiinţa o facultate de sentimente şi idei, cu o catedră de iubire, ţinută de romancieri şi psihologi. Sunt convins că ar fi o facultate foarte frecventată şi că absolvenţii cursurilor de căpătâi ar răspândi la rândul lor învăţătura."- scrie maestrul si eu il cred in stare . Am nevoie sa cred ca este cineva în stare .

- Aţi vrea să veniţi ... să le vorbiţi despre ... orice ... ar merita spus ... unor elevi/cu/o/pregătire/modestă , la o/clasă ... dintr-o şcoală/de/la marginea câmpului ... ?! înnod greu fraza în timp ce-mi vine să dispar de necaz că vorbesc aşa împiedicat . [...]
- Vin . Nu contează că-i acolo . N-am astfel de vanităţi ! Pentru copii ... vin , îmi răspunde scurt si grăbit , ca omul care n-are " timp să-l mai omoare" .
Simt copleşitoare vina de-a mă agăţa de timpul său , dar simt şi că ... vede , vede mai bine decât mulţi alţii ... " la şaptezeci de ani vezi o lume imbătrânită . Bătrâni şi iar bătrâni , oriunde ai privi . Bătrâni plini de griji . Şi copii , copii , copii de care n-are nimeni grijă . " ... şi că ştie ce să facă cu ceea ce vede .

Aştept . Aştept la uşa/şcolii . Îmi este greu să cred că va veni , dar mie mi se mai întâmplă şi lucruri ciudate , neaşteptate ...
Mă simt vinovată , egoistă ... l-am chemat cu gândul că repară ceva ... şi la mine , şi la ei ... dar să ajungă până aici îi va fi greu , este departe şi călătoria cu autobuzul  poate fi un chin ... cu ce se va alege în schimb ?
Din când în când mă mai duc până în clasă . Forfotă . Soldatul le-a inspirat încredere , le-a plăcut de el . Soldatul le-a spus că scriitorul care va veni este un geniu . Nu prea ştiu ei cum vine asta , dar sunt curioşi . Ca să fie liniştiţi le-am dat să deseneze . Să deseneze pe coli mari : şcoala aşa cum este acum , şcoala aşa cum şi-ar dori să fie . I-am lăsat în clasă grupaţi în echipe , le-am dat carioci , creioane .
Mai sunt câteva minute . Stau lângă poartă .
- Doamnaaaa ! Vă caută un/jurnalist ! E-n clasă ! mă anunţă o/elevă trimisă de-o şefă .
- Te caută un/ziarist ! E-n clasă/la tine ! mă strigă speriat din uşa/şcolii proful/de/serviciu .
Pe unde a venit ? De aproape o oră stau pe aici . Nu aşa trebuia să se întâmple !
Nu-i timp de altceva . Fug de lângă poartă , alerg pe scări până la etajul/trei . E gălăgie pe hol . Uşa clasei/mele este închisă şi este foarte linişte dincolo de ea .
Mai că-mi vine să rămân pe coridor . La ce să mai intru ? E linişte dincolo , o linişte plăcută . Deja le vorbeşte . Se aude . Aş asculta de-aici . Dar nu se cade ca tocmai eu sa chiulesc . Auzi , tocmai eu să întârzii !

Deschid uşa încet .
Le priveşte desenele şi le vorbeşte despre ipostazele liniei in artă .
Probabil îmboldiţi de vorbele sale , elevii desenează şi colorează cu sârg .  Mi-e teamă că  nici n-aud ce le spune . Încerc să-i opresc discret .

- Lăsaţi-i ! Dacă aşa se simt bine ,  lăsaţi-i să facă ce le place ! mă opreşte blând şi-apoi continuă să vorbească despre motivaţii , despre copilaria sa şi primele îndemnuri într-ale vieţii , despre şcolile prin care a trecut , despre " cum ard cărţile " , dar şi despre cum scrie şi vinde o carte , despre : fotbal , presă , principii de viaţă , familie , nevoia de informare , rolul tinerilor în societate , continua sa contaminare cu tinereţea celor lângă care lucrează , operaţiile sale la inimă , norocul său ...

Elevii ... sunt aşa cum sunt ... unii căzuti pe gânduri , alţii colorând , alţii ... nu-s aici ... mi-e drag şi mi-e necaz pe tot ce văd ... aş strânge tot ce-i aici şi-aş fugi să ascund bine , să nu tulbure nimeni ...
Dăruieşte un " carnet de jurnalist " elevei care a avut curajul să stea în prima bancă . Chiar am remarcat şi eu că singură s-a asezat acolo , în mijloc , de obicei stă cuminte în ultima bancă de la geam . Primesc şi eu volume cu " Povestiri alese " . Eu n-am niciun dar . Mi-e ruşine .
Elevii nu au întrebări , aşteptă ca povestea să tot curgă ... n-au înţeles încă ... când or să priceapă că povestea se ţese acum , aici , împreună ... ?
Trebuie să plece , să ajungă în celălat capăt al oraşului cu manuscrisul pe care l-a arătat elevilor .

Îl conduc . Se opreşte pe la jumatatea coridorului şi  mă întreabă :
- Spune-mi ... ai un statut corect aici în şcoală ? Te simţi bine aici ?
Cum de-a ajuns la întrebarea asta ?! Şi-apoi ce-aş putea răspunde ? Am de ales ?!
- ... da , îngaim .
Mă sfredeleşte rapid cu privirea sa albastră şi-mi spune :
- Ar trebui să laşi lucrurile să rămâna aşa ... n-ai ce le face , lasă grija pentru schimbarea societăţii ... ai grijă de tine ! [...]
Ce-mi face ? Ne privim cu atenţie , cu gravitate ... îmi vine să plâng . Dar nu plâng şi-l întreb cu obidă :
- Şi ce-ar trebui să fac ? Casă n-am , alt loc de muncă n-am ... măcar în jurul meu ...
Mă strânge părinteşte în braţe şi cred că-i zăresc o urmă de zâmbet . Da , sigur , este un zâmbet pitit , împovărat de riduri . Da' ce crede ... că nu l-am văzut ?! Şi eu sunt o norocoasă ... în felul meu .

Pleacă grăbit spre autobuz , în pas vioi , ca omul care nu mai are " timp să-l mai omoare" şi de al cărui timp nu mai îndrăznesc să mă agăţ ... drum bun , Maestre !